A murit sau n-a murit Ion Iliescu? Cronica unei morți întârziate – și a unui rău care persistă

Pe patul de moarte al lui Ion Iliescu nu s-a stins doar un om. S-a prăbușit – lent, scârțâind ca o balama veche de lagăr – o întreagă epocă de impostură, sânge, manipulare și stagnare națională. România se pregătește să îngroape nu doar un fost președinte, ci și umbra lungă a celui care i-a amputat viitorul încă din fașă.

1. Un bilanț scris cu sânge și ură

Ion Iliescu a trăit 95 de ani. Dintre aceștia, cel puțin 15 i-a petrecut la conducerea unui stat pe care l-a mințit, dezbinat și condus în cercuri vicioase. A confiscat Revoluția din ’89 cu o seninătate specifică celor care confundă manipularea cu strategia și represiunea cu ordinea.

În locul unui început onest, a pus pe masă o pastă rece de perestroikă expirată, cu aromă de partid unic reambalat. În loc de democrație – a livrat consens mimat, în care opoziția era „dușmanul poporului” și manifestanții erau „huligani”. România a intrat în anii ’90 cu o traumă dublă: Ceaușescu fusese executat, dar Ceaușismul supraviețuia, sub o nouă față, pseudo-blândă, dar la fel de toxică.

2. Mineriadele: bastoane peste viitor

Nicio lecție de istorie nu poate șterge imaginea minerilor care descind în București în iunie 1990, într-o orgie a violenței tolerată și chiar încurajată de Iliescu. „Vă mulțumim că ați restabilit ordinea”, zicea el atunci, cu un cinism de operetă.

Acel episod nu a fost doar o rușine internațională – a fost actul prin care s-a pecetluit soarta unei Românii moderne. Tinerii care cereau drepturi, libertate reală, alegeri corecte, au fost bătuți, arestați, umiliți. Iar România a ratat atunci, definitiv, șansa de a intra în secolul XXI cu demnitate.

3. Dezbinarea ca instrument de guvernare

Iliescu nu a condus – a divizat. A practicat, cu o măiestrie perfidă, politica „divide et impera”: clasa muncitoare contra studenți, pensionari contra tineri, „oamenii simpli” contra „golani”. Totul era privit prin lentilele unei ideologii îmbătrânite, în care „nația” era un decor și partidul – stăpânul absolut.

În loc să creeze punți între generații, a adâncit faliile. În loc să construiască instituții, a încurajat loialitățile personale. Iar în loc de meritocrație, a impus obediența ca singură monedă de carieră.

4. Securismul rebrănduit și mafia de stat

Sub Iliescu, foștii ofițeri de Securitate n-au fost pedepsiți, ci promovați. N-au fost expulzați din aparatul statal, ci reciclați în noile structuri de „intelligence” și „business”. Fosta nomenclatură a fost abil redistribuită în economia de piață, înființând holdinguri de influență și companii-fantomă care parazitează statul până azi.

Mafia transpartinică de astăzi își are originile în acea perioadă. Schemele de devalizare a economiei, privatizările dubioase, cartelurile administrative – toate au fost posibile pentru că Ion Iliescu a permis și protejat formarea unui stat paralel de interese.

5. A frânat, a sabotat, a întârziat tot ce putea schimba România

Iliescu a detestat spontaneitatea, reformele autentice, vocile libere. Presa liberă a fost demonizată, ONG-urile au fost privite cu suspiciune, iar orice inițiativă reală de reformă a fost torpilată cu o lentoare otrăvitoare.

România ar fi putut porni în forță în anii ’90. A avut elite, a avut potențial, a avut energie. Dar în loc de reconstrucție, am primit o tranziție interminabilă, presărată cu inflație, minciună și scheme de păstrare a puterii.

6. Cancerul moral al unei epoci

Medicii anunțau – în cazul pacientului Iliescu – disfuncții multiple de organe… Și poate ar fi momentul ca România să vorbească despre disfuncțiile multiple de caracter care au marcat epoca Iliescu. Cancerul fizic care l-a doborât este, în fond, simbolic: un cancer moral a fost implantat în acest popor, iar metastazele lui se mai văd și azi – în justiție, în partide, în administrație.

7. Să nu uităm: a fost ales. De mai multe ori.

Nu trebuie uitat nici faptul că Iliescu a fost reales, de trei ori. Cu multe milioane de voturi. Cu sprijin popular larg, cel puțin în primii ani. Asta spune ceva și despre noi, ca națiune: am fost manipulați, da. Dar am și închis ochii. Am preferat „liniștea” în locul riscului. Am înghițit iluzia în locul libertății.

8. Nu un om, ci o epocă trebuie să dispară

Ion Iliescu s-a dus. Dar moștenirea sa continuă să respire în structuri obscure, în rețele de influență, în mentalități învechite și în frici colective. România nu trebuie doar să îngroape un fost președinte, ci să ardă odată cu el toate legăturile toxice cu trecutul pe care l-a reprezentat.

România fără Iliescu

Va veni, probabil, o zi de doliu național. Se vor rosti discursuri sterile, se va vorbi despre „omul care a contribuit la tranziție”, despre „modestie” și „demnitate”. Va fi o zi de ipocrizie națională. Dar în acea zi, românii care n-au uitat și care n-au iertat ar trebui să spună:

Adio, domnule Iliescu. Ai plecat prea târziu.