A murit un mare regizor european. A fost omagiat, recent, la TIFF…

Cinematografia europeană a pierdut nu doar un mare regizor, ci un mod de a privi lumea. Béla Tarr, cineastul care a îndrăznit să transforme timpul în materie artistică brută, a murit la 70 de ani. Nu e genul de veste care să provoace rumoare isterică. E genul de veste care te face să taci. Să stai puțin. Să lași liniștea să se așeze, exact ca într-un cadru de-al lui, care refuză să se termine atunci când spectatorul crede că „a înțeles”.

Moartea lui Béla Tarr nu închide doar o biografie. Închide o epocă de radicalism artistic în care cinemaul nu se grăbea să placă, ci avea curajul să existe.

Un cineast care a transformat timpul în artă

Dacă ar fi să reducem opera lui Béla Tarr la o singură idee, aceasta ar fi una simplă și inconfortabilă: timpul nu e un obstacol, ci subiectul. Filmele lui nu se „consumă”. Se traversează. Uneori cu efort, alteori cu exasperare, dar întotdeauna cu sentimentul că ai fost pus în fața unei experiențe, nu a unui produs cultural.

Filmul care l-a fixat definitiv în istoria cinemaului este, fără îndoială, Sátántangó. Aproape șapte ore de cinema în alb-negru, o lume rurală decrepită, un comunism care se prăbușește nu prin explozii, ci prin degradare lentă, morală și fizică. Adaptat după romanul lui László Krasznahorkai, filmul a devenit un ritual inițiatic pentru cinefili: ori îl respingi definitiv, ori te întorci la el obsesiv.

De la realism social la stilul care i-a devenit marcă

Puțini știu că Béla Tarr a început aproape brutal de realist. La doar 22 de ani debuta cu Family Nest, filmat în șase zile, cu actori neprofesioniști, despre claustrofobia vieții muncitorești. Au urmat The Outsider și The Prefab People, acesta din urmă premiat la Locarno.

Era un cinema nervos, social, direct. Dar Tarr nu s-a oprit acolo. A simțit că realismul clasic nu mai e suficient pentru a descrie oboseala profundă a lumii est-europene. Și atunci a încetinit totul.

Cadrele lungi și angoasa existențială: nașterea unui stil unic

Odată cu Almanac of Fall, se naște Tarr-ul pe care îl știm. Cadre interminabile, mișcări lente de cameră, spații închise, oameni captivi în propriile eșecuri. Din 1988, colaborarea cu Krasznahorkai devine esențială, începând cu Damnation.

Aici apare cu adevărat stilul Tarr: un cinema al inevitabilului, în care personajele nu mai luptă cu destinul, ci îl acceptă cu o resemnare aproape metafizică. Nu există catharsis. Doar mers înainte, ca o ploaie care nu se mai oprește.

Capodoperele care au schimbat istoria cinemaului

Pentru mulți critici, vârful absolut este Werckmeister Harmonies. Un film hipnotic, tulburător, despre haos, ordine și manipulare colectivă. Proiectat inclusiv la prima ediție a TIFF, filmul rămâne una dintre cele mai puternice parabole cinematografice ale secolului XXI.

Au urmat The Man from London, prezentat la Cannes, și, în cele din urmă, The Turin Horse – o operă terminală, sumbră, aproape biblică. Un film despre epuizarea lumii, despre sfârșitul oricărei energii morale. Tarr a spus atunci clar: acesta este ultimul meu film. Și s-a ținut de cuvânt.

Ultimul film și retragerea asumată

Puțini artiști știu să se oprească. Béla Tarr a făcut-o deliberat. După „Calul din Torino”, a decis că nu mai are ce adăuga. A preferat să devină mentor, profesor, gânditor al cinemaului, nu un regizor care se repetă.

A fost un gest de o rară onestitate artistică. Un refuz al industriilor care cer „încă unul”, „puțin diferit”, „mai accesibil”.

Omagiat la Cluj, recunoscut în întreaga lume

În 2025, Béla Tarr a fost omagiat la Festivalul Internațional de Film Transilvania, unde a primit Premiul pentru întreaga activitate. Nu a fost un gest formal. A fost recunoașterea faptului că România – și Europa de Est în general – se recunoaște în cinemaul lui. În ploaia lui. În noroiul lui. În tăcerile lui.

Ce rămâne după Béla Tarr

Rămâne un cinema care nu se explică ușor. Rămâne un cinema care nu se potrivește cu viteza lumii de azi. Rămâne un artist care a refuzat compromisul și a cerut spectatorului un lucru rar: timp.

Poate că, peste ani, filmele lui Béla Tarr vor fi și mai greu de privit. Sau poate vor deveni și mai necesare. Pentru că, într-o lume care fuge mereu înainte, cineva trebuie să ne învețe cum arată oprirea.

Iar Béla Tarr a făcut asta până la capăt.