A murit un pionier al surf-rock-ului american: Brian Wilson și miracolul sonor al Beach Boys

Un om sfâșiat pe dinăuntru. O muzică ce se revarsă ca un zâmbet divin. O contradicție perfect armonizată de geniu. Brian Wilson n-a murit, de fapt. S-a dizolvat în muzica pe care a lăsat-o nouă, ca o Biblie a visării americane, scrisă nu cu litere, ci cu corzi de chitară, armonii îngerești și ecouri dintr-un paradis pierdut.

Brian Wilson a murit în dimineața zilei de 11 iunie 2025, la vârsta de 82 de ani.

Familia sa a anunțat evenimentul în mod oficial, mulțumind pentru sprijin și rugând mass-media să respecte intimitatea în aceste momente de doliu . Deși nu au fost dezvăluite detalii specifice despre cauza exactă a decesului, se știe că, începând cu 2024, Wilson se confrunta cu tulburări neurocognitive, apropiate de demență, și era incapabil să-și asigure singur îngrijirea zilnică, motiv pentru care s-a instituit o conservatorie legală. De asemenea, el a trecut printr-o perioadă foarte dificilă emoțional, în special după decesul soției sale, Melinda Ledbetter, în urmă cu aproximativ un an

Pe scurt:

Brian Wilson nu a murit de o boală bruscă sau violentă, ci pe fondul unei degradări treptate a sănătății mintale și cognitive. Diagnosticul includea un neurocognitiv major (demență), agravat de complicațiile emoționale și fizice din ultimii ani ai vieții sale.

În ce privește ”mandatul” lui în muzică și viață, acesta s-a consumat ultima oară pe scenă, în 2022, înainte ca starea sa de sănătate să-l retragă definitiv din lumina reflectoarelor.

Muzicianul care a compus valurile

La 82 de ani, Brian Wilson a plecat. Dar asta nu e o știre. Știrea e că n-a plecat cu adevărat. Fiindcă, vezi tu, moartea unui astfel de om nu e niciodată completă. Așa cum Mozart e viu de fiecare dată când începe Requiem-ul, așa cum Lennon tresare în aerul nopților noastre când îl fredonăm, tot așa Brian Wilson va continua să plutească în spațiul dintre două note, în golul acela perfect pe care doar el știa cum să-l umple cu Good Vibrations.

Era un Californian visător. Un surfer fără placă. Un copil terifiat de propriul tată, dar înzestrat cu o ureche aproape supranaturală. A auzit în capul lui ceea ce restul omenirii avea să numească, mai târziu, Pet Sounds. Dar pentru el era doar ceea ce auzea dimineața, între frica de lume și dragostea de muzică.

Pet Sounds: vocea unui suflet care se rupe

Lansat în 1966, Pet Sounds nu e un album. E un altar. Nu se ascultă, se trăiește. Poate că niciodată în istoria muzicii populare nu s-a făcut o asemenea combinație de curaj formal, inocență melodică și disperare subtilă. God Only Knows e o rugăciune pe ritm de jazz astral, o declarație de iubire care sfidează legile logicii, dar respectă, cumva, toate regulile inimii. Și apoi vine Caroline, No, și simți că te pierzi. Nu pentru că nu înțelegi, ci pentru că înțelegi prea bine.

Este imposibil de exprimat în cuvinte ce a făcut Wilson în acea perioadă. Beatles au simțit, totuși. Și au răspuns cu Sgt. Pepper’s. Era un duel al geniilor în care nu se trăgea cu gloanțe, ci cu capodopere. Cine a câștigat? Noi, desigur. Cei care am primit, pe tavă, cele mai spectaculoase clipe sonore ale secolului XX.

Smile – capodopera care i-a sfărâmat mintea

După Pet Sounds, Wilson a vrut mai mult. A vrut Smile. A vrut să facă imposibilul: un colaj de sunete care să redea nu doar muzica Americii, ci însăși mitologia ei. A vrut să cânte despre câmpuri de porumb, despre dragoste pierdută, despre Walt Whitman și băieți de liceu cu inimi frânte. Dar Smile nu s-a putut face atunci. Era prea greu. Prea complex. Prea mult pentru o minte care deja se fisura.

Și atunci, Brian s-a retras. A devenit o fantomă în propria casă. Trăia printre pături, halucinații și oameni care nu-l înțelegeau. Nu mai mergea la concerte. Nu mai vorbea. Îi era frică de propria viață.

Dar muzica a continuat să vină…

Asta e partea miraculoasă. Chiar și în cele mai negre momente, Brian Wilson continua să compună. Nu pentru faimă. Nu pentru bani. Ci pentru că altfel s-ar fi prăbușit. Muzica era limba în care îi vorbea Dumnezeu. Sau, poate, singura formă prin care putea comunica cu sine.

În 2004, după aproape 40 de ani de așteptare, a lansat Smile ca album solo. Era acolo tot ce nu spusese în viața reală. O frumusețe imensă, greu de descris, dar ușor de simțit. O lecție pentru toate generațiile de după el: că poți muri de o mie de ori pe dinăuntru și totuși să creezi ceva care va dăinui o mie de ani.

O poveste cu umbre

Nu trebuie să romantizăm suferința. Brian Wilson n-a fost un personaj de poveste. A fost un om chinuit. Diagnosticat cu tulburare schizoafectivă și depresie maniacală, a avut episoade în care nu mai putea ieși din casă. A fost exploatat, manipulat, abandonat. Prieteni falși, manageri hapsâni, terapeuți toxici – le-a avut pe toate.

Și totuși, când urca pe scenă, când cânta Wouldn’t It Be Nice, chipul i se lumina. Poate doar atunci se simțea viu cu adevărat. Nu ca un om, ci ca o vibrație pură, ca un sunet plutind prin lume fără destinație, dar cu sens.

The Beach Boys: inocența pierdută a Americii

The Beach Boys nu sunt doar Brian Wilson. Dar fără el, ar fi fost o formație de plajă cu armonii simpatice. Cu el, au devenit America însăși. Nu cea a armelor și corupției. Ci America care visa, care scria poezii pe marginea piscinelor, care iubea fără să știe ce e dragostea.

Mike Love, Carl Wilson, Dennis Wilson, Al Jardine – toți au contribuit. Dar motorul, visătorul, arhitectul nebun al acestor clipe a fost Brian. Un geniu care nu a înțeles niciodată cum funcționează lumea. Și poate că asta l-a salvat. Fiindcă n-a compus niciodată pentru lume. Ci pentru ceea ce putea fi lumea.

La ce capitol se înscriu în istoria rock-ului?

The Beach Boys au abordat și revoluționat mai multe genuri muzicale, dar pot fi încadrați în principal în:

1. Surf rock / Surf pop

Genul care i-a consacrat la începutul anilor ’60 – sunetul verii americane, cu armonii vocale perfecte, chitări electrice jucăușe și teme despre plajă, surfing și libertate adolescentină. Exemple: Surfin’ USA, California Girls, Fun, Fun, Fun.

2. Baroque pop / Art pop

Odată cu albumul Pet Sounds (1966), au migrat spre un sunet mai elaborat, orchestral, influențat de muzica clasică și jazz. Aici a strălucit geniul lui Brian Wilson. Exemple: God Only Knows, Caroline, No.

3. Psychedelic pop / experimental

În epoca Smile și Smiley Smile, muzica lor a devenit mai halucinogenă, spirituală și inovatoare, cu structuri neconvenționale. Exemplu: Good Vibrations, Heroes and Villains.

4. Pop-rock armonic / soft rock

În anii ’70–’80, au oscilat între balade și refacerea stilului armonic inițial, dar cu o maturitate melancolică. Exemple: Surf’s Up, That’s Why God Made the Radio.

The Beach Boys sunt pionieri ai surf rock-ului, dar au devenit, prin Brian Wilson, creatori de art pop, baroque pop și muzică psihedelică de mare rafinament. Au reușit să transforme muzica de adolescent rebel într-o formă de artă universală.

Ce rămâne după el

Don’t Worry Baby. In My Room. Surf’s Up. That’s Why God Made the Radio. Cuvinte simple, dar pline de tot ce e omenesc. Ascultă-le azi. Ascultă-le mâine. Vei simți că nu ești singur. Vei simți că cineva, cândva, a simțit exact ca tine.

Și când totul se destramă, când istoria uită, când inimile se închid, va mai rămâne ceva. O armonie. O fărâmă de lumină. O clipă în care întreaga omenire pare salvată de un simplu refren.

Brian Wilson a murit. Dar noi trăim mai frumos datorită lui.