Aderare fără vot: experimentul european care poate redesena estul

Uniunea Europeană pregătește un mecanism neobișnuit pentru extinderea sa către Est: acceptarea noilor membri — în special Ucraina și Republica Moldova — fără drept de vot în Consiliu, cel puțin pentru o perioadă de tranziție. Pare o soluție de compromis între viteză și prudență, dar în realitate poate deveni cel mai mare test de credibilitate politică al Uniunii de după Brexit.

Un nou tip de apartenență: jumătate înăuntru, jumătate la poartă

Modelul clasic de aderare, cel cu toate drepturile odată cu semnătura, e pe cale să devină istorie. Bruxelles-ul caută un sistem flexibil: țările care îndeplinesc criteriile minime intră, primesc fonduri, loc la masă și acces la piață, dar fără drept de veto.

În esență, e o UE cu două viteze instituționale:

statele fondatoare, cu putere deplină, și „noii veniți”, aflați într-o perioadă de probă politică. Oficial, măsura ar garanta că deciziile majore nu pot fi blocate de membri nepregătiți. Neoficial, recunoaște teama de a repeta greșelile extinderilor din trecut, când Bruxelles-ul a primit state cu probleme nerezolvate, sperând că se vor corecta „din interior”.

Ideea e seducătoare pentru birocrați și toxică pentru democrați.

Cum poți fi membru al unei uniuni bazate pe egalitate, dar fără drept egal? Cum explici unui cetățean ucrainean că e „în Europa”, dar votul său nu contează?

De ce apare ideea acum

Contextul e exploziv: războiul din Ucraina continuă, Rusia joacă tot mai agresiv pe cartea teritoriului și a influenței, iar Uniunea Europeană are o presiune dublă — geopolitică și morală.

• Geopolitic, pentru că Ucraina și Moldova sunt tamponul dintre ordinea europeană și haosul rusesc.
• Moral, pentru că promisiunile făcute acestor țări în 2022 au creat așteptări care nu mai pot fi amânate la infinit.

Dar în spatele acestui elan solidar se află teama de paralizie instituțională. Douăzeci și șapte de membri sunt deja greu de sincronizat; treizeci sau treizeci și două ar face orice decizie aproape imposibilă. Bruxelles-ul încearcă deci un experiment: extindere fără blocaj.

Miezul problemei: democrația condiționată

Din punct de vedere al doctrinei politice, această „aderare cu semnul mic” contrazice însă esența proiectului european. Uniunea a fost concepută ca o asociere de suveranități egale, nu ca o ierarhie între vechi și noi.

Ceea ce se propune acum e o formă de tutelă politică:

„bine ați venit, dar până nu învățați regulile, nu votați”. Este echivalentul democratic al unei cetățenii condiționate.
Poate părea rezonabil, dar creează o fractură de încredere: dacă un stat e destul de matur să intre, atunci e destul de matur și să voteze; dacă nu e, înseamnă că nu e pregătit nici să adere.

În realitate, soluția vine din panică, nu din viziune.

Bruxelles-ul se teme să nu fie luat ostatic de regimuri instabile sau de politicieni populisti într-o viitoare rundă de negocieri interne. Soluția e să le reducă din start pârghiile.

Numai că, istoric, excluderea controlată produce radicalizare, nu stabilitate. Iar Ucraina și Moldova nu sunt laboratoare sterile – sunt națiuni în plin proces de refacere, cu populații obosite de ani de conflict și corupție, pentru care sentimentul de nedreptate e un catalizator rapid al dezamăgirii.

România, atârnată între pragmatism și rușine

Pentru România, această veste e cu două tăișuri. Pe de o parte, ideea unei integrări accelerate a vecinilor e un câștig strategic uriaș: flancul estic se stabilizează, iar România își transformă vecinătatea într-un perimetru de siguranță economică și politică.

Pe de altă parte, e și o oglindă dureroasă:

dacă Ucraina și Moldova sunt admise în regim de urgență, chiar și fără vot, România nu mai e „ultima sosită”, ci „prima leneșă”.

Într-o Europă în care meritocrația politică începe să conteze mai mult decât vechimea, România riscă să devină exemplul de membru integrat complet, dar reformat incomplet.
Mai grav, dacă noii membri vor fi percepuți ca „elevi de clasă specială”, Bucureștiul se va afla într-o postură schizoidă: să-i apere în fața Bruxelles-ului, dar fără a se identifica total cu ei, pentru a nu pierde statutul de „elev mediu care a terminat, cu chiu cu vai, clasa”.

Într-un fel, România e prinsă între complexul de superioritate birocratică („noi suntem deja în club”) și complexul de inferioritate instituțională („noi n-am ajuns încă la standardul lor moral”).

Pentru Ucraina, o victorie pe jumătate e tot victorie

Pentru Kiev, chiar și o aderare fără drept de vot e un pas istoric. În termeni geopolitici, intrarea în UE – oricât de condiționată – înseamnă sfârșitul statutului de periferie și începutul unui drum ireversibil spre Vest.
Chiar dacă formal nu poate bloca decizii, Ucraina capătă acces la piață, fonduri, infrastructură financiară și, mai ales, garanția politică a ireversibilității.

Pe termen scurt, e un trofeu moral într-un război în care trofeele sunt rare. Pe termen lung, însă, e o capcană dacă statutul de „membru cu restricții” persistă prea mult.
O țară care a plătit cu vieți pentru drapelul albastru cu stele aurii nu va accepta prea ușor să rămână la masa copiilor.

Moldova – câștigul politic și riscul identitar

Pentru Republica Moldova, aderarea „incompletă” ar fi totuși o izbândă politică. Maia Sandu ar putea proclama îndeplinirea obiectivului strategic de generație: „suntem în Europa”.
Dar în plan intern, unde identitatea europeană se ciocnește de cea pro-rusă, diferențierea între „membru deplin” și „membru condiționat” poate fi exploatată electoral. Moscova va avea muniție pentru propagandă: „vedeți, nici ei nu vă primesc cu adevărat”.

Pentru o țară fragilă ca Republica Moldova, un asemenea mesaj poate rupe țesutul social mai eficient decât orice campanie de fake news.

Un experiment care schimbă definiția europenismului

Dacă acest model va fi adoptat, UE nu va mai fi doar o uniune politică, ci o construcție stratificată de legitimități.
Vom avea:

• membri deplini, cu drept de vot;
• membri asociați, fără vot;
• parteneri strategici, fără acces;
• și vecini neutri, tolerați.

Pe scurt, o Europă cu mai multe cercuri concentrice de putere.
Poate părea eficient pentru decizii, dar e periculos pentru identitate. Uniunea Europeană a fost definită ca un spațiu de egalitate și valori, nu ca un turn cu etaje de elită.

Când valorile devin negociabile, politica externă devine un târg.

Inovație și teamă…

În esență, ideea aderării fără drept de vot nu vine din curaj, ci din frica de haos. Europa încearcă să protejeze ordinea, dar riscă să sacrifice chiar principiul care o definește: egalitatea politică.

E o soluție eficientă pentru administratori, dar una nefericită pentru istorie.

Pentru că, în istorie, nimeni nu și-a câștigat locul în lume cu un drept suspendat.
Ucraina și Moldova merită admiterea nu ca gest de milă, ci ca investiție în propriul viitor european.

România, la rândul ei, trebuie să înțeleagă că extinderea nu e un spectacol la care să aplaude din fotoliu, ci o șansă de a-și repara propriul contract cu Europa.

Dacă acest mecanism va fi adoptat, Uniunea Europeană intră într-o nouă eră:

una a pragmatismului rece, unde democrația e negociabilă și egalitatea e temporară.
Și totuși, poate că așa începe maturitatea. Când idealurile nu mai sunt doar poezie, ci arhitectură – construită cu teamă, dar și cu luciditate.