Adevăratele valori ale tradiționalismului românesc și mistificarea lor în discursul politic actual

În societatea românească de astăzi asistăm la o recrudescență a așa-numitului suveranism – un curent politic naționalist care pretinde că apără suveranitatea țării și valorile tradiționale în fața „globalismului” amenințător. Acest suveranism românesc își construiește discursul pe mistificarea unor idei în esență valoroase. Politicienii suveraniști speculează fondul sufletesc bun și spiritul tradiționalist al poporului, profitând de faptul că segmentul conservator al societății asimilează mai greu schimbările rapide aduse de modernitate (deși, paradoxal, îi îmbrățișează cu entuziasm gadgeturile și comoditățile tehnologiei moderne).

Avem, fără îndoială, un bogat patrimoniu spiritual al valorilor românești veritabile, care s-a transmis din generație în generație.

Aceste valori autentice trăiesc în fiecare dintre noi prin educația primită de la bunici și părinți, prin obiceiurile și credințele împărtășite în comunitate, prin contactul nemijlocit (și nealterat de rețele sociale) cu tot ceea ce a rămas autentic în cultura noastră.

Noțiunea de autenticitate devine astfel cheia de boltă a discuției:

se vorbește mult despre autentic, însă adesea ceea ce ni se vinde drept „autentic românesc” este în cel mai bun caz o copie palidă sau o interpretare interesată. Sunt nenumărate lucruri prezentate publicului ca făcând parte din tradiția noastră străbună – de la suveniruri și festivaluri folclorice până la sloganuri și simboluri politice – însă puține sunt cele care chiar se identifică onest cu filonul originar al tradiției.

Pseudotradiționalismul — manualul imposturii care „sună bine” și strică tot

Pseudotradiționalismul e scurtătura preferată a politicienilor fără idee și fără scrupule: iau cuvinte curate („strămoși”, „credință”, „familie”, „neam”), le pun în caps-lock, le dau cu lac de lacrimă națională și le vând ca program.

Nu construiesc nimic; branduiesc emoții.

Nu propun soluții; vin cu dușmani.

De aici eficiența: e cel mai ieftin mod de a cuceri inimi într-o societate în care accesul la educație, timp pentru informare și antrenament critic e inegal.

„Sună bine” fiindcă apasă pe corzi reale din noi; e fake fiindcă folosește acele corzi ca să cânte altă melodie.

De ce prinde atât de ușor

1. Simplifică lumea în două culori. „Noi, buni și tradiționali” vs. „Ei, răi și globaliști.” Liniștește anxietatea: cineva ți-a desenat dușmanul.
2. Dă identitate la minut. Nu mai ai de construit un „cine sunt” prin muncă și competență; ți se livrează un „cine suntem” gata făcut: costum popular, un citat din poetul național și două icoane în plan secund.
3. Externalizează vina. Sărăcie? Bruxelles. Drumuri proaste? Trădătorii neamului. Școala praf? Ideologia „lor”.
4. Oferă spectacol, nu politică. E ușor să tragi clopotele, să fluturi steagul, să cânți un refren. E greu să scrii bugete, să negociezi spitale, să repari autostrăzi.
5. Folosește algoritmii. Emoția furioasă se viralizează mai repede decât argumentul searbăd. „Like”-ul e mai ieftin decât o idee.
6. Umple un gol real. Oamenii chiar tânjesc după autentic: familie, rânduială, sens. Când statul și elita nu oferă respect, serviciu public și modele, vine impostorul și le mimează. Uneori… cu talent.

Cum arată impostura (semne clare)

• Invocă strămoșii ca scut pentru vidul de program. Dacă scarpini sloganul, sub el nu sunt proiecte, cifre, termene — e doar mucava.
• Transformă iubirea de aproape în listă de proscriși. Când „apărarea credinței” se traduce în ură, ostracizare și bătut cu pumnul în masă, e fals de la prima literă.
• Se hrănește din panică morală. „Ne distrug copiii!”, „Ne iau țara!”, „Ne schimbă neamul!” — aceeași placă, altă țintă, în buclă.
• Supralicitează decorul. Costume puse în grabă, clopote trase „strategic”, poze cu lumânarea la ochi și microfonul în cealaltă mână.
• Promite paradis fără calcule. „Totul va fi al nostru și bine” — fără să explice cum.
• Revizuiește istoria la comandă. Eroi perfecți, niciun derapaj, niciun compromis; cine întreabă e „trădător”.

Ce rănește, de fapt, această mistificare

Nu doar dezbaterea. Rănește valorile reale: ospitalitatea devine xenofobie cu ștaif, credința devine decor de miting, familia devine bâtă retorică, „omenia” — spumă de talk-show. Iar mulți oameni de bună-credință — cei care chiar țin la datini, la biserică, la rânduială — ajung să fie folosiți drept recuzită. Păcatul capital nu e că lumea iubește tradiția; păcatul capital e că prea puțini au timp și instrumente să cearnă între trăire și teatru.

Antidotul: reparații mărunte, efect mare

• Educație civică și media literacy la vârste mici: cum verifici o afirmație, cum miroși o manipulare, cum citești un grafic.
• Transparență la sânge: contracte publice, licitații, consultări — puse online, pe românește, ca să priceapă și bunica.
• Politică de proximitate: trotuar, dispensar, autobuz care vine la timp — când „statul” se vede, teatrul strident se ofilește.
• Cultivarea autenticului: sprijin pentru meșteșugari, coruri, șezători, arhive vii — nu festivaluri cu fum și playback.
• Biserică lucidă: liturghie, nu regie; pastorale, nu programe de partid. Când sacrul rămâne sacru, impostura rămâne în curte.

Conchidem, preliminar, că:

Pseudotradiționalismul n-a inventat el emoțiile; doar le-a înhămat. De asta prinde: pentru că vorbește despre lucruri care chiar ne dor și chiar ne țin — familie, credință, rânduială. Dar tocmai pentru că le iubim, merită protejate de clovnii cu bâtă și banner.

Tradiția nu urlă. Tradiția se trăiește, în normalitate. Iar între un om care își poartă costumul popular duminica și unul care îl folosește miercurea la conferință, diferența nu e de stofă — e de adevăr.

Când „sună bine” dar nu trece testul sentimentului, e fake.

Când emoția vine la pachet cu planul, bugetul și grija de mâine, e politică. Restul e mascaradă.

Adevăratele valori ale tradiționalismului românesc

Pentru a deosebi adevărul de fals în toată această discuție, trebuie să definim mai întâi care sunt acele valori tradiționale autentice pe care s-a clădit identitatea românească de-a lungul secolelor.

Tradiționalismul românesc își are rădăcinile în viața satului de odinioară, în spiritualitatea creștină ortodoxă și în obiceiurile transmise neîntrerupt din generație în generație. În mod firesc, valorile perene ale poporului român s-au născut din modul de viață al strămoșilor noștri – agricultori, păstori, meșteșugari – trăitori în comunități restrânse unde coeziunea și continuitatea erau esențiale.

Iată câteva dintre valorile fundamentale care alcătuiesc tezaurul spiritual al tradiției românești autentice, așa cum se reflectă el în folclor, în literatura populară și în morala comunităților rurale:

• Familia și respectul față de strămoși – Familia extinsă (părinți, bunici, copii, nepoți) a fost dintotdeauna nucleul societății tradiționale românești. Respectul pentru părinți și bătrâni, grija față de copii și importanța legăturilor de sânge sunt adânc înrădăcinate în cultura noastră. „Cine n-are bătrâni să-și cumpere” spune un vechi proverb, subliniind înțelepciunea și rolul protector al vârstnicilor în familie și comunitate.
• Credința și spiritualitatea creștină – Creștinismul ortodox a modelat sufletul românesc de-a lungul a peste o mie de ani. În satele de altădată, biserica din sat era centrul vieții spirituale și sociale. Credința în Dumnezeu, respectarea sărbătorilor religioase, rugăciunea și ritualurile (precum sfințirea casei sau a holdelor) ofereau oamenilor alinare, speranță și un sens al rostului în lume. Valorile creștine – bunătatea, milostenia, iertarea, modestia – au fost prețuite ca virtuți definitorii ale „omului cumsecade”.
• Omenia și ospitalitatea – „Omenia” este un cuvânt greu de tradus, dar esențial pentru a descrie caracterul românilor așa cum se oglindește el în basme și zicători. Înseamnă să fii om în cel mai nobil înțeles: să dai dovadă de bunătate, generozitate, cinste și compasiune față de aproapele tău. Ospitalitatea, la rândul ei, este proverbială: țăranul român și-a primit întotdeauna oaspetele cu pâine și sare, cu masa întinsă și inima deschisă. Și astăzi, mulți străini laudă căldura și primirea de care au parte în casele românilor, o moștenire vie din vechile datini.
• Hărnicia și simțul gospodăriei – În lumea tradițională, munca era valoarea centrală care asigura supraviețuirea și bunăstarea familiei. Să fii harnic, priceput în treburile câmpului și ale casei, să ai o gospodărie îngrijită era motiv de mândrie și respect. Expresii ca „harnic ca o albină” sau „om gospodar” ilustrează aprecierea pentru cei care muncesc din greu, își întrețin casa, pământul și animalele și nu duc lipsă datorită efortului lor.
• Comunitatea și solidaritatea – Viața la sat i-a învățat pe români importanța întrajutorării și a coeziunii sociale. De la clacă (munca în comun a sătenilor la secerat, construit case etc.) până la hora satului și șezători, oamenii au cultivat ideea că „unde-s mulți puterea crește” și că fiecare membru al comunității contează. Bucuriile și necazurile erau împărtășite – la nunți și botezuri se strângea tot satul, la fel și când era nevoie să se ajute între ei în vremuri grele (de exemplu, la reconstrucția unei case arse sau recolta pierdută). Solidaritatea, vecinătatea bună, respectul pentru cuvântul dat și pentru obiceiul locului au ținut satele unite vreme de secole.
• Respectul față de natură și legătura cu pământul – Țăranul român a trăit în armonie cu anotimpurile și cu pământul care îl hrănea. Calendarele populare, sărbătorile și obiceiurile agrare (precum „Paparuda” chematului ploii sau „Caloianul”) arată o profundă venerare a naturii și a ritmurilor ei. Pământul era considerat un dar sacru ce trebuie îngrijit și respectat, iar stricăciunea adusă naturii era privită ca un păcat. Acest respect se traducea printr-un mod de viață cumpătat, reciclarea resurselor (nimic nu se pierdea pe lângă gospodărie) și printr-o atitudine de recunoștință față de roadele pământului și animalele crescute în ogradă.
• Tradiții populare și identitate culturală – Folclorul românesc, cu ale sale doine, balade, colinde, legende și costume populare, reprezintă sinteza valorilor noastre tradiționale. În ele regăsim dorul, iubirea, vitejia, umorul și înțelepciunea populară – toate transmise pe cale orală ca parte din identitatea neamului. Practicarea și păstrarea obiceiurilor străvechi (de la colindatul de Crăciun și până la dansul călușarilor) au fost modalitatea prin care comunitățile rurale și-au afirmat continuitatea și unicitatea. Autenticitatea acestor tradiții stă tocmai în faptul că ele erau trăite, nu spectacole făcute „de vitrină”: oamenii își cântau doina din suflet, purtau costumul popular la sărbători ca pe ceva firesc, nu ca pe un costum de scenă.

Această listă nu este exhaustivă, dar conturează reperele principale ale ethosului tradițional românesc.

În esență, tradiționalismul autentic înseamnă un set de valori morale și cutume cultural-spirituale care au conferit comunităților noastre capacitatea de a dăinui în fața vicisitudinilor istoriei. Aceste valori reale au o încărcătură emoțională profundă – ele ne leagă de figurile dragi ale copilăriei (bunica care ne învăța o rugăciune, bunicul care ne spunea povești la gura sobei), de mireasma satului după ploaie, de cântecele și dansurile ce ne făceau inimile să vibreze la horele din bătătura școlii. Ele sunt, într-adevăr, comoara noastră identitară cea mai de preț.

Ironia tristă este că tocmai aceste valori nobile și sincere au ajuns astăzi să fie adesea deturnate de la sensul lor originar și folosite ca slogane golite de conținut, menite să manipuleze emoțiile oamenilor.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, trebuie să privim înapoi spre evoluțiile de după prăbușirea regimului comunist, atunci când discursul despre “valorile tradiționale” a început să fie din ce în ce mai politizat și transformat într-o armă retorică.

Tradiția ca marfă politică după 1990

În decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist, românii au redobândit nu doar libertatea politică, ci și libertatea de a-și afirma identitatea culturală și credința. După decenii în care ateismul oficial și uniformizarea ideologică ascunseseră sau deformaseră expresiile tradiției, a urmat o veritabilă renaștere a interesului pentru valorile strămoșești. Bisericile s-au umplut din nou de credincioși, portul popular și tricolorul au fost arborate cu mândrie, iar obiceiuri aproape uitate au fost readuse la viață în anii de după Revoluție. Această efervescență identitară avea un caracter firesc și sincer: era setea unui popor de a se reconecta la rădăcini după trauma dictaturii. Însă, în același timp, noul context democratic a deschis poarta ca discursul despre tradiție să fie rapid confiscat politic de către diverse grupări și lideri interesați să câștige capital electoral.

Trebuie subliniat că naționalismul și tradiționalismul nu erau fenomene complet noi pe scena românească post-’89 – regimul lui Nicolae Ceaușescu întreținuse deja un naționalism propagandistic (așa-numitul național-comunism), promovând mituri despre un trecut glorios neîntrerupt de la daci și romani, despre unicitatea și „destinul” poporului român.

După 1990, o parte din aceste idei au fost preluate și amplificate de noii politicieni populiști. Încă din primele luni de libertate, au apărut formațiuni care au început să proclame sus și tare că apără valorile naționale tradiționale de amenințările noului context (pluralismul etnic, economia de piață, influențele occidentale).

Anii 1990 au fost marcați de ascensiunea unor partide naționaliste precum Partidul Unității Naționale Române (PUNR) și mai ales Partidul România Mare (PRM), conduse de figuri ca Gheorghe Funar și Corneliu Vadim Tudor. Aceste partide și-au făcut un crez politic din exaltarea trecutului istoric și a tradiției, dublată însă de un discurs virulent împotriva „dușmanilor neamului” – fie ei minorități etnice (în special maghiarii, acuzați că vor să rupă Ardealul), fie forțe externe care ar urmări subjugarea României. Slogane ca „Nu ne vindem țara!”, foarte populare în prima parte a anilor ’90, exprimau teama că deschiderea spre Vest și privatizările economice ar echivala cu o trădare a interesului național. Politicieni populiști au speculat aceste temeri legitime ale populației trecute brusc la capitalism, pozând în apărători ai oamenilor simpli și ai „pământului strămoșesc”.

În paralel, Biserica Ortodoxă Română și-a recăpătat rolul public și a devenit ea însăși un actor influent ce adesea a legitimat discursul tradiționalist. Preoți și ierarhi proeminenți au început să vorbească despre reîntoarcerea la valorile creștine ca soluție pentru problemele societății și, implicit, au sprijinit inițiative politice care se revendicau de la aceste valori. Nu trebuie uitat că în anii ’90 Biserica a militat, de pildă, pentru introducerea religiei în școli și a cultivat figurile martirilor din închisorile comuniste (inclusiv pe unii foști membri ai Mișcării Legionare, ceea ce a creat controverse). Acest amestec între factorul religios și cel naționalist a reactivat un vechi filon al tradiționalismului interbelic, când „credința și nația” erau adesea invocate laolaltă.

Concret, Corneliu Vadim Tudor – tribunul PRM – exemplifica perfect mistificarea valorilor tradiționale în discursul politic al vremii. El cita din Biblie și din poeziile patriotice, se declara apărător al „credinței strămoșești” și al „României Mari” (visul unirii tuturor românilor), în timp ce publicația sa promova teorii conspiraționiste și mesaje pline de ură la adresa ungurilor, evreilor, romilor sau opozanților politici, etichetați drept „anti-români”. Sub retorica „Dumnezeu, Patrie, Familie”, PRM a reușit să atragă votul unui segment important al populației dezamăgite de tranziția economică dureroasă și de corupția percepută la noile elite. Apogeul a fost atins în anul 2000, când Vadim Tudor a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, obținând aproape o treime din voturi – un semnal puternic că o parte a societății rezona cu mesajul naționalist-tradiționalist radical.

În același timp, partidele mainstream (precum FSN/FDSN/PDSR – viitorul PSD – sau Convenția Democratică) au înțeles și ele că nimeni nu-și putea permite să ignore apelul la tradiție. Fie și din reflex populist, politicieni de toate orientările au început să apară la slujbele religioase de sărbători, să vorbească despre „interesul național” și să îmbrățișeze ocazional teme conservatoare (cum ar fi discursul pro-familie tradițională) pentru a nu pierde electoratul atașat de aceste valori.

Astfel, în primul deceniu postcomunist, valorile tradiționale s-au transformat într-o monedă politică aflată la dispoziția oricui dorea să pară patriotic și moral în fața mulțimilor.

De multe ori, din păcate, a fost doar o fațadă: în spatele invocării lui Dumnezeu și a dragostei de țară, mulți politicieni au continuat vechile metehne oportuniste, folosindu-se de sentimentele populare fără să și acționeze în spiritul acelor valori (de pildă, predicând despre moralitate creștină, dar practicând nepotismul și corupția).

Valori tradiționale între ideal și propagandă în epoca contemporană

După anul 2000, pe măsură ce România și-a continuat parcursul de integrare euro-atlantică (aderarea la NATO în 2004, la Uniunea Europeană în 2007), discursul naționalist tradiționalist a intrat într-un con de umbră aparent. Partidul România Mare, odinioară vocea puternică a naționalismului radical, s-a erodat treptat (neintrând în Parlament după 2004), iar societatea părea orientată preponderent spre viitorul european și către modernizare.

Cu toate acestea, atașamentul față de valorile tradiționale nu a dispărut, dimpotrivă, a rămas viu în rândul populației – doar că nu își mai găsea la fel de mult expresia la vârful politicii. Însă tensiunea dintre tradiție și modernitate mocnea sub suprafață: schimbările rapide din societate, migrația masivă a românilor spre occident, expunerea la cultura globală și la noi valori (toleranța față de minorități, drepturile individuale extinse, secularizarea) au generat în anumite segmente ale populației un sentiment de dezorientare și reacțiune conservatoare.

În anii 2010, pe fondul crizelor și al polarizării ideologice la nivel global, în România a reînceput să se audă tot mai des refrenul „apărării valorilor tradiționale”. Un moment de cotitură a fost mobilizarea în jurul “Coaliției pentru Familie”, o inițiativă cetățenească sprijinită puternic de cultele religioase și de numeroși politicieni conservatori, care a propus redefinirea familiei în Constituție ca uniunea exclusiv între bărbat și femeie.

Această mișcare, culminând cu referendumul din octombrie 2018, a fost prezentată ca o luptă pentru salvarea familiei tradiționale de asaltul „ideologiei de gen” și al occidentalizării morale. Deși referendumul nu a atins pragul de prezență necesar (semn că societatea era divizată și apatia față de politică era mare), aproape patru milioane de români au votat atunci în favoarea “familiei tradiționale”. A fost un semnal clar că există un bazin electoral important sensibil la mesajele care invocă religia și morala străbună, un bazin ce aștepta doar o reprezentare politică mai eficientă.

Aceasta a venit curând sub forma unui nou val suveranist și național-populist.

Încă din a doua jumătate a deceniului, figuri publice și grupări pe rețelele sociale propagau intens ideea că România este amenințată de „globalismul progresist” și că trebuie să ne „trezim” mândria națională și credința. Discursul unor intelectuali ca actorul Dan Puric sau al unor televiziuni cu tentă naționalistă a cultivat nostalgia după valorile „României profunde” și neîncrederea în Occidentul perceput ca decadent. Între timp, propaganda venită dinspre Rusia (prin canale media obscure) amplifica teoriile conspirației despre „dictatul Bruxelles-ului” sau despre amenințarea imigrației musulmane – chiar dacă România nu se confrunta direct cu un val migratoriu, spectrul străinului a fost folosit pentru a trezi reflexe naționaliste.

Punctul culminant al acestei regrupări conservatoare a fost ascensiunea fulminantă a unui partid nou: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR).

Fondat chiar pe 1 decembrie 2019 (de Ziua Națională, cu o simbolistică evidentă), AUR a îmbinat explicit în doctrina sa cele patru „valori” invocate în mod recurent de tot curentul suveranist: Familia, Patrie, Credință, Libertate.

Cu un discurs anti-sistem și abil alimentat pe Facebook și YouTube, AUR a capitalizat frustrarea populară față de vechea clasă politică și față de evenimentele recente – în special restricțiile pandemiei de COVID-19, percepute de susținătorii săi ca o încălcare a libertăților și ca o conspirație globalistă.

Liderii AUR, în frunte cu George Simion, au afișat ostentativ simboluri ale tradiției (de la costumul popular românesc pe care îl poartă la mitinguri, până la citate religioase în discursuri) și s-au prezentat ca „adevărații patrioți” care luptă pentru sufletul și viitorul neamului.

Retorica lor combină naționalismul interbelic (Simion însuși evocând uneori figurile lui Corneliu Zelea Codreanu sau Ion Antonescu într-o lumină indulgentă) cu elemente de național-comunism ceaușist (elogierea independenței economice a României, relații mai reci cu UE și NATO în favoarea unei politici externe pretins suverane).

În alegerile parlamentare din 2020, AUR a produs surpriza obținând circa 9% din voturi și intrând în Parlament, fapt ce a marcat reîntoarcerea zgomotoasă a naționalismului tradiționalist în prim-planul politicii românești.

Ulterior, discursul suveranist s-a amplificat:

teme precum opoziția față de drepturile comunității LGBTQ+, contestarea vaccinării și a certificatelor COVID (prezentate ca ingerințe străine în viața românilor), critica vehementă la adresa “dictatului” Bruxelles-ului în diverse politici (de la cele economice până la cele de mediu) au devenit laitmotivul noilor tribuni populiști.

Personaje ca senatoarea Diana Șoșoacă (fostă membră AUR) au dus la extrem retorica naționalistă, amestecând teorii ale conspirației, invocări religioase și apeluri la suveranitate absolută într-un stil adesea virulent și scandalos, dar care prinde la un segment de public.

Este important de remarcat că aceste forțe politice de tip nou clamează sus și tare că reprezintă vocea poporului autentic, a „României reale” atașate de tradiție.

Ei pretind că restabilesc adevărul istoric și moral și demască „trădătorii de neam” sau “agenturile străine” care ar fi deturnat țara de la calea ei firească. În realitate, multe dintre ideile promovate de suveraniștii actuali sunt fie exagerări grosolane, fie falsificări prin omisiune ale tradiției pe care o invocă.

De pildă, se proclamă continuatori direcți ai dacilor liberi și ai voievozilor, omițând episoadele istorice care nu se potrivesc cu narațiunea lor (sau reinterpretându-le forțat).

Se erijează în apărători ai credinței străbune, dar limbajul urii și atitudinile intolerante pe care le exhibă contrazic învățătura creștină fundamentală a iubirii aproapelui.

Vorbesc despre familie și moralitate, însă adesea instrumentalizează aceste concepte doar ca să-și demonizeze adversarii (insinuând că cei care nu îi susțin ar fi “împotriva familiei” sau “dușmani ai credinței”).

În anul 2024, partidele autoproclamate „suveraniste” din România – profitând de nemulțumirile generate de pandemie, criza economică și războiul din vecinătate – au ajuns să cumuleze un scor semnificativ, obținând un număr surprinzător de mandate parlamentare.

Liderul AUR clama, la aflarea rezultatelor: „Valorile tradiționale au vorbit… Poporul român a votat majoritar pentru forțele suveraniste.” Indiferent de exagerarea sau nu a acestei declarații, direcția era clară: mistificarea valorilor tradiționale se dovedise o rețetă de succes electoral. Rămâne însă de analizat în ce fel exact aceste valori au fost distorsionate și ce consecințe poate avea asupra societății românești această fractură între autentic și fals.

Mistificarea valorilor tradiționale: riscuri și consecințe

Privind întregul tablou – de la valorile autentice descrise la început și până la modul în care ele sunt astăzi instrumentalizate – devine evident că asistăm la o fractură între fondul genuin al tradiției și forma sa distorsionată în retorica politică.

Mistificarea valorilor înseamnă, în esență, că noțiuni profund pozitive și identitare sunt folosite într-un mod manipulatoriu, golite de conținutul lor real și încărcate în schimb cu agendă ideologică și emoții negative (frică, ură, resentiment). Acest proces are multiple consecințe asupra societății:

În primul rând, se alterează înțelesul valorilor însele.

Ceea ce odinioară însemna bunătate, ospitalitate sau credință ajunge să fie asociat în discursul public cu opusul lor.

De pildă, tradiționala toleranță și ospitalitate a țăranului român – care își primea și hrănea chiar și vrăjmașul rătăcit la poarta sa – este înlocuită de o xenofobie feroce vândută drept „apărarea neamului”.

„Iubirea creștină” și compasiunea devin lozinci lipsite de substanță când cei care le clamează incită simultan la ură împotriva diferitelor grupuri (etnice, religioase sau comunități precum LGBT). Respectul pentru familie este transformat într-o armă de stigmatizare – etichetând drept „dușmani ai familiei” pe toți cei ce nu se aliniază ideologic cu definiția îngustă promovată de populiști.

Cu alte cuvinte, valorile suferă un transfer semantic pervers: sunt folosite cu gura, dar trădate în faptă.

În al doilea rând, mistificarea generează divizare socială și intoleranță.

Atunci când politicienii proclamă că ei dețin monopolul asupra “adevăratelor valori românești” și că oricine li se opune este automat anti-național și anti-tradițional, ei creează o falie adâncă între “noi” și “ei” în societate.

Românii ajung să se suspecteze reciproc de lipsă de patriotism sau de credință, pe baza opțiunilor politice sau a viziunilor despre lume. Acest climat toxic erodează încrederea socială și solidaritatea – exact elementele cheie ale comunităților tradiționale. În loc să ne unească în jurul unui patrimoniu comun, invocarea abuzivă a tradiției ajunge să ne dezbine. Tinerii sunt puși în opoziție cu vârstnicii, orașul cu satul, “progresiștii” cu “conservatorii” într-o retorică a conflictului care nu oferă soluții, ci doar vinovați de serviciu.

Mai mult, exploatarea politică a valorilor induce o falsă agendă publică.

Probleme reale ale prezentului (sărăcia, infrastructura precară, educația și sănătatea deficitare, schimbările climatice) trec în plan secund, în timp ce energia societății este direcționată spre lupte simbolice sterile.

Se ajunge ca dezbaterile să graviteze obsesiv în jurul identității naționale, al teoriei conspirației și al trecutului idealizat, în loc să se discute soluții concrete pentru îmbunătățirea vieții de zi cu zi.

Politicienii care mistifică tradiția preferă să promită “redeșteptarea mândriei naționale” în locul unor politici publice pragmatice – și astfel așteptările cetățenilor sunt deturnate spre himere.

În plus, România riscă să se izoleze pe plan extern dacă mesajele anti-europene și anti-occidentale proliferează; or, cursul euro-atlantic a adus beneficii concrete țării, pe care un eventual curent izolaționist le-ar putea periclita.

Nu în ultimul rând, există și un impact moral și identitar pe termen lung.

Tinerii care cresc într-un asemenea climat confuz vor avea dificultăți să discearnă ce este autentic din moștenirea străbună și ce este poleială propagandistică. Ei pot respinge în bloc ideea de tradiție, considerând-o ipocrită (pentru că așa le apare prin prisma politicienilor vocali), și astfel se poate pierde tocmai legătura vie cu valorile reale care ne definesc.

Pe de altă parte, unii tineri pot fi radicalizați de aceste mesaje și atrași într-un naționalism șovin și antidemocratic, crezând că astfel își afirmă identitatea.

Ambele situații sunt îngrijorătoare: fie ruperea de rădăcini, fie ancorarea într-o versiune toxică a acelor rădăcini.

Rezumat

Tradiționalismul românesc autentic, cu bogăția lui de obiceiuri și principii morale, este ca un izvor curat care ne răcorește sufletul și ne leagă de cei ce au trăit înaintea noastră. Însă atunci când acest izvor este tulburat și poluat de interesele politice meschine, riscăm să pierdem chiar esența lui dătătoare de viață.

Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de discernământ.

Să nu respingem valorile trecutului din cauza celor care le falsifică, dar nici să nu înghițim necritic orice slogan frumos ambalat în tricolor.

Adevăratele valori ale tradiției – iubirea de familie, credința curată, omenia, cinstea, hărnicia, dragostea de țară – nu strigă zgomotos în piețe și nu au nevoie de propagandă. Ele se trăiesc în liniștea casei, în respectul față de aproape, în muncă și în rugăciune, în modestia cu care ne purtăm costumul popular la o sărbătoare sau în lacrima din ochii bunicii la auzul unei vechi colinde.

Aceasta este România profundă, care dăinuie dincolo de ciclurile electorale.

Politicienii vin și pleacă, sloganurile lor se schimbă, însă datoria noastră este să păstrăm vie flacăra autentică a tradiției fără a o lăsa instrumentalizată. O societate matură își prețuiește patrimoniul cultural, dar nu se teme să-l supună reflecției critice și să-l adapteze vremurilor, păstrându-i miezul moral. Numai așa ne vom putea bucura de rădăcinile noastre fără a ne ”înțepeni” în ele și vom putea merge înainte ca un popor care își cunoaște și iubește trecutul, dar trăiește cu responsabilitate în prezent și privește cu încredere spre viitor.

În fond, adevărata dragoste de țară și respect pentru tradiție se arată nu prin vorbe mari, ci prin fapte mici:

să fim cinstiți,

să fim uniți când contează,

să ne ajutăm unii pe alții,

să ne educăm copiii în spiritul adevărului și al omeniei.

Așa vom onora cu adevărat moștenirea străbună și nu vom cădea pradă celor care, sub flamura ei, urmăresc de fapt puterea și gloria personală. Numai prin echilibru și sinceritate vom împiedica mistificarea valorilor noastre și vom lăsa generațiilor viitoare un exemplu onest, luminos și demn de urmat.