AFP: Europa în pericol după reducerea trupelor americane din România

Știrea a apărut săptămâna trecută: Statele Unite își vor reduce prezența militară în România cu 3.000 până la 5.000 de oameni. Un anunț care, la prima vedere, se înscrie în logica de „reajustare” strategică a administrației americane, dar această retragere americană din România pune Europa în fața destinului său strategic.

O retragere simbolică, dar cu semnificație profundă

Ministerul român al Apărării a încercat să liniștească opinia publică: nu este vorba de o retragere completă, ci de încheierea rotației unei brigăzi ale cărei unități erau desfășurate în mai multe țări NATO: România, Bulgaria, Slovacia și Ungaria. Aproximativ 900–1.000 de soldați americani vor rămâne staționați pe teritoriul nostru, garantând angajamentul Statelor Unite față de securitatea regională, a afirmat ministrul Ionuț Moșteanu în cadrul unei conferințe de presă pe 29 octombrie.

În practică, aproape 5.000 de oameni se vor întoarce la cartierul general din Kentucky, fără a fi înlocuiți. Desigur, marea bază americană Mihail Kogălniceanu de la Constanța va continua să funcționeze, dar echilibrul militar al regiunii va fi inevitabil fragilizat, scrie AFP.

Flancul estic își pierde scutul american

De la invazia Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, România a devenit o piesă centrală a dispozitivului NATO pe Flancul Estic. Prezența americană, întărită în grabă imediat după 24 februarie, avea un dublu obiectiv: descurajarea Moscovei și reasigurarea Bucureștiului.

Această redimensionare a forțelor americane reflectă noile priorități ale Washingtonului, recunoaște Guvernul României, subliniind în același timp că NATO și-a sporit prezența în regiune. Însă, pentru mulți observatori, această mișcare marchează mai ales o cotitură: după doi ani de război, Statele Unite par să considere că Europa trebuie să-și asume de acum înainte partea sa în propria apărare.

George Scutaru, fost consilier pe securitate națională al președintelui României, a declarat pentru AFP că vede aici „un semnal prost transmis Rusiei”. Potrivit acestuia, Kremlinul ar putea interpreta această dezangajare ca pe o oportunitate de a crește presiunea asupra regiunii Mării Negre, prin înmulțirea dronelor și incursiunilor în spațiul aerian românesc.

Misiunea Aigle: Franța în prima linie

În fața acestei recompuneri, Franța joacă un rol cheie. Din 2022, ea comandă batalionul multinațional al NATO din România în cadrul misiunii Aigle (Vulturul), instalată la baza Cincu, lângă Brașov. Aproximativ 1.000 de soldați francezi sunt dislocați acolo, sprijiniți de contingente olandeze și belgiene.

Acest dispozitiv, descris de Ministerul francez al Armatelor ca „inima pulsând a Flancului Estic”, a fost consolidat cu ocazia exercițiului Dacian Fall 2025, simbol al cooperării militare franco-române. Obiectivul: îmbunătățirea interoperabilității forțelor și demonstrarea capacității europene de a acționa fără sprijin direct american. Însă limitele sunt clare. Chiar și coordonată cu partenerii săi, Misiunea Aigle nu poate înlocui, pe termen scurt, o brigadă americană de câteva mii de oameni. Desfășurarea franceză ilustrează un angajament sincer și solid, dar rămâne o contribuție complementară, nu un substitut.

Un gol care îngrijorează până în Moldova

Dincolo de România, întreaga regiune își ține răsuflarea. Republica Moldova, deja fragilizată de ingerințele rusești și de dependența energetică, ar putea deveni și mai vulnerabilă. Prezența americană în România juca un rol implicit de garanție: aceea că umbrela NATO, chiar și de la distanță, se întindea simbolic până la Chișinău. O retragere percepută, pe bună dreptate sau nu, ca un dezinteres american pentru Marea Neagră, riscă să întărească sentimentul de abandon în cadrul acestei tinere democrații. Pentru Uniunea Europeană, care însoțește îndeaproape Moldova pe traiectoria sa de aderare, provocarea este acum atât militară, cât și politică: să evite ca vidul strategic lăsat de Washington să devină un vid de influență.

O reacție măsurată din partea franceză

La Paris, reacția a rămas prudentă. Ministrul francez al Armatelor și al Veteranilor de Război, Catherine Vautrin, aflată în vizită la București, a asigurat că „apărarea Flancului Estic al Europei va rămâne robustă”. Ea a reamintit că Franța rămâne „națiune-cadru” a dispozitivului NATO din România și că prezența sa va fi menținută, chiar adaptată, în funcție de nevoi. Din partea instituțiilor europene, mesajul este similar: retragerea americană nu înseamnă o dezangajare a Alianței, ci o realiniere. Rămâne faptul că această retorică, liniștitoare în cancelarii, nu șterge îngrijorarea de pe teren. „Trezește-te, Europa! Statele Unite nu te vor apăra veșnic împotriva Rusiei,” a postat pe Bluesky istoricul american Phillips O’Brien, profesor la Universitatea St Andrews. O frază care răsună ca un avertisment.

România, o aliată francofilă care observă înainte de a judeca

La fața locului, populația română nu pare să cedeze panicii. Potrivit lui Benoît Mayrand, consilier al francezilor din străinătate în România și membru al Adunării Francezilor din Străinătate (AFE): „Presa română nu a pus acest anunț pe prima pagină, iar populația, profund francofilă și încă foarte francofonă, preferă să aștepte faptele înainte de a specula. Această țară, singura din fostul bloc de Est care vorbește o limbă romanică și nu slavă, păstrează o încredere instinctivă în partenerii săi europeni, în special în Franța.”

O privire lucidă care traduce atât prudența românilor, cât și speranța lor de a vedea Europa asumându-și mai multe responsabilități. În acest context, cooperarea franco-română capătă o dimensiune simbolică: ea ilustrează revenirea unei legături istorice bazate pe cultură, limbă și, de acum înainte, pe apărarea comună.

Apărarea europeană, pusă la încercare

Această repoziționare americană intervine în timp ce Uniunea Europeană încearcă anevoios să construiască o politică de apărare comună. Inițiativele se înmulțesc: Fondul European de Apărare, proiectul de stat major european, achizițiile comune de muniții. Realitatea rămâne totuși fragmentată.

Episodul românesc amintește dureros că, în ciuda discursurilor, autonomia strategică europeană rămâne embrionară. Atâta timp cât armatele naționale nu vor fi capabile să asigure singure descurajarea, logistica și acoperirea aeriană a continentului, dependența față de Washington va persista.

„Europa trebuie să fie capabilă să se protejeze înainte de a cere ajutor”

Franța, dotată cu o industrie de apărare completă și cu o forță de descurajare nucleară, se regăsește în mod natural în prima linie. Pentru Paris, nu mai este timpul pentru postură, ci pentru acțiune: a face din apărarea europeană o prioritate bugetară și diplomatică, consolidând în același timp parteneriatele bilaterale, începând cu cel cu Bucureștiul.

Din punct de vedere american, această repoziționare se înscrie într-o strategie mai amplă de recentrare pe Indo-Pacific și pe competiția cu China. Washingtonul consideră că Europa, de acum conștientă de amenințarea rusă, trebuie să se poată apăra singură, rămânând totuși ancorată la NATO. Dar pentru europeni, lecția este dureroasă: garanția americană nu mai este absolută. Umbrela Articolului 5 al tratatului Alianței rămâne, dar punerea sa în aplicare va depinde întotdeauna de prioritățile de moment ale Washingtonului. Altfel spus, Europa trebuie să fie capabilă să se protejeze înainte de a cere ajutor.

O oportunitate de exploatat, nu un declin de suportat

Istoria arată că crizele transformă echilibrele. Aceasta poate deveni o șansă: aceea de a construi o veritabilă suveranitate militară europeană, bazată pe complementaritate și nu pe substituție.

România, asumându-și pe deplin rolul de frontieră orientală, și Franța, consolidându-și prezența în cadrul Misiunii Aigle, întruchipează această mișcare. Dar succesul va depinde de capacitatea colectivă de a mutualiza bugete, doctrine și mijloace industriale. Fără aceasta, declarațiile de solidaritate vor rămâne doar cuvinte, iar Flancul Estic, un front vulnerabil.

Flancul estic: momentul european

Retragerea parțială a trupelor americane din România nu semnează sfârșitul alianței transatlantice. Mai degrabă, marchează maturizarea acesteia. Europa, mult timp protejată, trebuie acum să învețe să se protejeze singură. În acest context, Franța are o responsabilitate istorică: aceea de a traduce spiritul Aigle în strategie durabilă, de a articula diplomația, apărarea și industria și de a-și convinge partenerii că securitatea continentului nu poate depinde veșnic de umerii americani.

Pentru români, ca și pentru francezii din străinătate stabiliți la București, mesajul este clar: viitorul securității europene se joacă acum la Est, între curaj politic, realism strategic și solidaritate continentală.