Alcatraz: între renaștere politică și fantomă a trecutului – ce crede ultimul deținut despre redeschiderea faimoasei pușcării

Pe 4 mai 2025, Donald Trump a lansat o idee care a zguduit apele liniștite ale Golfului San Francisco: redeschiderea și extinderea legendarului penitenciar Alcatraz, transformat de decenii într-o atracție turistică. Printr-un mesaj pe Truth Social, fostul și actualul președinte a propus ca această fortăreață izolată să redevină un bastion al legii și ordinii, destinat „celor mai nemiloși și violenți infractori” ai Americii.

Un plan ambițios încălzit pe flacăra retoricii

Inspirat de simbolismul istoric al insulei, Trump a văzut în această inițiativă o cale de a restaura o imagine dură a justiției americane, motivând-o prin lupta împotriva criminalității violente și a ceea ce el numește „judecători radicalizați” care apără procesele echitabile, inclusiv pentru migranți. Revenit la Casa Albă din Florida, el a catalogat ideea drept „doar un gând”, dar Departamentul de Justiție și Biroul Federal al Închisorilor au intrat deja în alertă, cerând o evaluare rapidă a fezabilității.

Ziduri crăpate și un vis costisitor

Totuși, realitatea lovește ca un val rece. Infrastructura Alcatrazului, rămasă în paragină de la închiderea din 1963, este un puzzle de ruine: fără apă curentă, canalizare modernă sau sisteme de securitate actualizate. Istoricii și foștii gardieni ai închisorii avertizează că redeschiderea ar cere o reconstrucție masivă, iar costurile ar putea urca la zeci sau sute de milioane de dolari. Ironia? Exact motivele care au dus la închiderea insulei – cheltuielile triple față de alte penitenciare federale, dictate de aprovizionarea prin barje – amenință să saboteze planul. Trump, cunoscut pentru promisiuni de reducere a bugetului federal, se lovește astfel de o contradicție care stârnește zâmbete amare printre analiști. Mai mult, statutul de monument istoric al insulei, gestionat de Serviciul Parcurilor Naționale, aruncă o umbră legală peste proiect, stârnind opoziția vehementă a figurilor locale precum Nancy Pelosi, care a taxat ideea drept „o fantezie ieftină”.

Un joc de imagine sau o soluție reală?

Criticii nu se lasă păcăliți. Alcatraz, cu o capacitate maximă de doar 300 de deținuți în epoca sa de aur, ar fi o picătură într-un ocean al criminalității americane. Transformarea sa într-un penitenciar modern riscă să erodeze simbolismul său istoric, reducându-l la o afacere comercială cu iz de kitsch. Reacțiile din San Francisco variază de la ironie – turiștii glumesc despre „vacanțe cu regim sever” – la indignare, locuitorii văzând în plan o jignire adusă identității culturale a insulei. Unii analiști sugerează că adevăratul scop al lui Trump este un mesaj politic: o demonstrație de forță împotriva crimei și imigrației ilegale, mai degrabă decât o intenție serioasă de a pune cărămidă peste cărămidă.

O insulă bântuită de trecut și visuri

Alcatraz nu este doar o stâncă uitată, ci o poveste vie, un loc unde apele reci ale golfului poartă ecouri de revoltă și ingeniozitate. Inaugurat ca penitenciar federal în 1934, transformat dintr-o fortăreață militară veche, a găzduit legende precum Al Capone, George „Machine Gun” Kelly sau Robert Stroud, „Omul-Pasăre”. Poziția sa izolată, cu curenți sălbatici și ape înghețate, a fost vândută ca o garanție a neevadării, un mit alimentat cu grijă de autoritățile americane, așa cum ne amintește articolul BBC.

Glasul din celulă: ultimul deținut despre revenirea Alcatrazului

Charlie Hopkins, ultimul supraviețuitor al pereților reci ai Alcatrazului, unde a petrecut trei ani „singuratici” în anii ’50, privește cu ochi sceptici planul lui Trump. La 89 de ani, cu amintiri vii despre coridoarele tăcute și valurile care zdrăngăneau lanțurile, el spune că ideea redeschiderii e „o glumă proastă”.

Charlie Hopkins a fost eliberat în 1963

„Back then, the sewage system went into the ocean,” (la vremea aceea, canalizarea mergea direct în ocean) povestește el cu o voce încărcată de experiență, „și n-aveau cum să țină un loc așa de departe fără probleme. Acum vor să aducă închisoarea înapoi? Ar trebui să inventeze un sistem nou, că altminteri apa murdară o să înece tot golful.” Hopkins, care a simțit pe propria piele izolarea insulei, crede că reconstrucția ar fi un coșmar logistic, iar deținuții de azi ar râde de condițiile primitive.

Dar mai e ceva în tonul lui – o notă de melancolie. „Locul acela te rupe de lume, dar te și schimbă,” mărturisește el, amintindu-și de camaraderia subtilă dintre deținuți. „Dacă Trump crede că poate face din Alcatraz un simbol al ordinii, să se aștepte la spirite care nu se supun așa ușor.” Hopkins nu vede utilitatea practică a planului, ci mai degrabă un joc politic care ignoră lecțiile trecutului. Pentru el, insula ar trebui să rămână un monument al memoriei, nu o cușcă reactivată pentru un spectacol modern.

Între geniu și legenda evadării

Oficial, niciun deținut nu a evadat cu succes, iar închiderea din 1963 a venit pe fondul costurilor uriașe. Totuși, tentativa din 1962 a lui Frank Morris și a fraților John și Clarence Anglin a zguduit această certitudine. Cu linguri furate și o plută improvizată din plase de salvare, cei trei au dispărut în noapte, sculptând un tunel ingenios. Autoritățile au concluzionat că s-au înecat, dar lipsa corpurilor și o fotografie controversată din anii ’70, care ar putea să-i arate pe Anglin supraviețuitori, aprind imaginația. Morris, un geniu autodidact, a dovedit că mintea umană poate sfida orice zid, iar această poveste a devenit un simbol al rezistenței, un avertisment că nicio fortăreață nu e de neclintit.

O reflecție asupra umanității

Alcatraz a fost mai mult decât o închisoare – un experiment social crud, cu celule înghesuite și reguli de fier, menit să frângă spirite. Însă poveștile de solidaritate între deținuți și ingeniozitatea lor ne dezvăluie o lumină umană surprinzătoare. BBC subliniază că închiderea a venit și din recunoașterea inumanității metodelor, punând pe masă o întrebare eternă: unde tragem linia între justiție și cruzime? Azi, insula e un muzeu, un magnet pentru milioane de vizitatori, dar rămâne un simbol al luptei dintre control și libertate.

Un mit care pulsează, o lecție care răsună

Alcatraz nu e doar o stâncă bântuită de vânturi sălbatice, ci un ecou al dorinței neîmblânzite de libertate. De la Capone la Morris, deținuții au lăsat urme adânci, nu doar în piatră, ci în conștiința colectivă. Planul lui Trump de a-i da o nouă viață aruncă o privire ironică asupra acestui trecut: o insulă care a rezistat evadărilor ar putea fi învinsă de birocrație și bani. Mitul neevadării s-a crăpat, lăsând loc unei reflecții: securitatea absolută e o himeră, iar libertatea, un spirit care nu se lasă închis.

Verdictul viitorului

Propunerea lui Trump de a redeschide Alcatraz e un balon de săpun colorat, umflat de ambiție politică, dar gata să plesnească la primul val al realității. Între nostalgia unui simbol dur și costurile unei utopii moderne, insula rămâne un martor tăcut. Va renaște ca un bastion al ordinii sau va continua să șoptească povești de revoltă? Răspunsul zace undeva între valuri și ziduri, așteptând să fie scris.

(adaptare BBC)