Alegeri pe banii noștri, pentru greșelile lor: vot în comunele unde primarii au dat cu legea de gard

Pe 7 decembrie avem iar alegeri parțiale prin comune, nu pentru că ne iubim democrația, ci pentru că primarii au dat cu mașina administrației direct în zidul Justiției. Și, în loc să spunem „gata, ajunge”, o parte din oameni suspină după ei și votează urmașii de sânge, ca la clan, nu ca la stat.

Pe 7 decembrie, România iar se duce la vot pe bucăți.

Nu pentru mari proiecte de țară, nu pentru o viziune economică, ci pentru repararea unor situații în care primarii au fost dați jos de Justiție, de incompatibilitate sau au plecat după funcții mai grase. Avem comune în care votul nu mai e despre „cine e mai bun”, ci despre cine e din gașca cui.

Un caz-simbol:

comuna Mihai Eminescu din Botoșani. Primarul cu patru mandate, Verginel Gireadă, a demisionat după ce a intrat în colimatorul DNA și are interdicție să-și exercite funcția. În trecut, a fost și condamnat definitiv pentru însușirea prin fals a unui teren din localitate. Ce facem în fața unui asemenea istoric?
Corect, în spiritul democrației balcanice: intră fiica în cursă. Andreea Cristina Gireadă Alecu, 32 de ani, angajată de zece ani în aceeași primărie. Satul e împărțit, spun jurnaliștii: unii tânjesc după „vremurile lui Gireadă”, alții vor „să vină oameni noi”.

Tradus: jumătate din oameni au văzut filmul cu final prost și tot ar mai lua bilet o dată.

Clanul politic, varianta „fata tatii”

Când primarul cu probleme penale își trimite copilul la înaintare, nu vorbim doar de „implicare civică a tinerei generații”. Vorbim de brand de familie, fix ca la firmele de casă: Gireadă & Fiica SRL.

Mesajul e clar:
– „Tata nu mai poate, dar nu vă panicați, rămâne tot la noi.”

E același mecanism pe care l-am văzut prin toată țara:
– primari care își plantează soții, copiii, cumnații în consilii locale sau pe liste;
– baroni locali care își rotesc rudele prin primării ca într-o rotație de cultură: un mandat eu, unul tu, să nu se prindă Bruxelles-ul.

Problema nu e doar la cel care candidează.

Problema e la noi, cei care acceptăm ușor ideea că „dacă tot am avut un primar cu dosar, măcar să fie din aceeași familie, că știe cum merge treaba în comună”.

Și aici e nebunia: votul devine certificat de loialitate de clan, nu instrument de igienă publică.

„E hoț, dar e hoțul nostru”

Dacă întrebi pe uliță, vei auzi invariabil replici de genul:
– „Dom’le, a furat, dar a mai făcut și pentru sat.”
– „Măcar cu el știam cum stăm, ăștia noi vin și fură de la zero.”
– „A greșit, dar toți greșesc, las’ că a adus bani aici.”

E logica aia fatalistă, distructivă: nu ne imaginăm un primar corect, ne certăm doar pe tipul de incorect.
Nu „hoț vs. cinstit”, ci „hoțul nostru vs. hoțul lor”.

În momentul în care comunitatea nu mai pedepsește electoral corupția, ci o negociază sentimental („a ajutat să ne asfalteze drumul la cimitir”), oamenii cu dosare se simt perfect îndreptățiți să-și lase moștenirea mai departe. Iar moștenirea nu e bunul-simț administrativ, ci scheletul de rețele, pile și obediențe.

Cârța, Sibiu: incompatibilitatea „de treabă”

Alt exemplu: comuna Cârța, județul Sibiu. Primarul Daniel Cândulețiu, al doilea mandat, e declarat incompatibil de Agenția Națională de Integritate. Motivul? În timp ce era primar, continua să deruleze, prin PFA, activități agricole care îi aduceau aproximativ 6.000 de euro pe lună, lucrând 150 de hectare și încasând subvenții.

Omul recunoaște senin: „Nu mi-am închis firma în 15 zile, porumbul era pe câmp”.
Adică Justiția bate la ușă, dar noi suntem încă la coasă.

Și tot el e genul de personaj care, într-o altă comună, ar fi avut șanse să fie reales „că știe cu agricultura, dom’le, e gospodar, ce dacă a avut ceva probleme cu legea”.

Când incompatibilitatea e percepută ca un detaliu tehnic, nu ca o problemă de morală publică, înseamnă că avem mare, mare necaz la software-ul democratic.

De ce își aruncă unii români votul în capul interlopului local

Nu suntem masochiști politici de plăcere. Dincolo de rațiunile de sondaj, realitatea psihologică e că românache al nostru se identifică cu ”haiducul local”, fiindcă așa ar fi procedat și el dacă avea ocazia.

Sunt câteva reflexe adânci care împing comunitățile în brațele „băiatului descurcăreț”:

1. Frica de necunoscut
   Mai bine un corupt pe care-l știm, decât unul la început de drum.
   „Ăsta măcar are rețele, aduce bani, știe pe cine să sune la București.”
2. Dependența de micile favoruri
   Locuri de muncă la primărie, contracte pentru firmele locale, pachete, ajutoare. Mulți depind direct de bunăvoința primarului. E greu să votezi împotriva omului de care îți atârnă rata sau salariul.
3. Absența alternativei credibile
   În multe sate, candidații „noi” sunt fie inexistenți, fie slab pregătiți, fie puși de formă. Și atunci, oamenii aleg între două rele cunoscute – și o iau pe aia mai spectaculoasă.
4. Cultura scuzelor
   „Toți fură”, „toți sunt la fel”, „nu se schimbă nimic”.
   În momentul în care ți-ai convins singur creierul că votul tău nu contează, îl dai cui îți promite cea mai rapidă asfaltare sau cea mai vânjoasă paranghelie de hram.

Votul ca instrument de șantaj invers

Teoretic, votul e arma cetățeanului.
Practic, în multe locuri, votul s-a transformat în instrument de șantaj în mâna primarului:

• „Ai post la primărie? Știi cu cine votezi.”
• „Ai firmă pe plan local? Ar fi păcat să nu mai prinzi licitații.”
• „Ești pe listă la ajutoare sociale? Vezi să nu dispari de acolo.”

Când alegerea nu mai e liberă, ci condiționată economic și social, nu poți da vina exclusiv pe oameni că „sunt proști”. De multe ori nu sunt proști, sunt captivi.

Dar la fel de adevărat e că această captivitate devine, în timp, un obicei.
Ne obișnuim să stăm cu mâna întinsă la același primar, cu același dosar, cu aceeași familie în jur. Și de aici până la a vota „fata tatii”, doar ca să nu se supere clanul, nu mai e decât un pas.

Suveranism de cartier: micile republici independente conduse de „șefu’”

Ce e delicios de amar e că, în timp ce la televizor se urlă despre „suveranitatea României în fața Bruxelles-ului”, prin comunele țării suveranitatea e deja rezolvată:
– fiecare primar e un mic suveran local;
– familia lui e familia domnitoare;
– cine se opune, „are treabă cu Procuratura”.

România e plină de mici republici independente:
– Republica Mihai Eminescu, cu dinastia Gireadă;
– alte comune cu dinastii de tată-fiu, tată-fiică, soț-soție.

Suveranism ”real”, nu glumă: suveran e „șefu’”, nu legea, nu comunitatea, nu interesul public. Votul doar îi legitimează coroana.

Și noi, ceilalți?

E prea simplu să arătăm cu degetul spre „prostimea care votează interlopi locali” și să ne dăm loviți de superioritate urbană.
Adevărul e că sistemul întreg e construit să tolereze și, uneori, să încurajeze astfel de personaje: partide care le iau voturile, guverne care le dau bani pe proiecte, miniștri care taie panglici lângă ei.

Dar da, la final, în cabina de vot, noi decidem dacă semnăm sau nu prelungirea contractului cu clanul local.
Și dacă tot o facem, măcar să nu ne mai mirăm după aceea că:

• Reforma e de formă;
• aparatul de stat rămâne greoi;
• banul public se evaporă în combinații de familie.

E nebunie, da:

Să vezi cum oameni care s-au fript cu un primar certat cu legea sunt gata să pună ștampila pe odrasla lui, „că măcar știe cum merg lucrurile”.
Dar e o nebunie logică într-o țară în care de 30 de ani li s-a spus oamenilor că politica e oricum o afacere murdară.

Poate primul pas spre normalitate nu e nici măcar o mare reformă administrativă.
Poate e ceva mai elementar:
să refuzăm, măcar o dată, să mai votăm „fata tatii” doar pentru că e fata tatii.

În ziua în care asta se schimbă într-o comună aparent anonimă, undeva pe harta Botoșaniului sau a Sibiului, e posibil să fie începutul suveranismului adevărat (nu mascarada tristă de sub tichiile lui Georgică sau Kremlinuș):

al comunității asupra propriului vot, nu al interlopului asupra comunității.