America militarizată: primele semne ale statului polițienesc sub Trump

Descinderi federale, arestări fără mandat, Garda Națională desfășurată în cartiere civile și teama reală a legii marțiale – într-un climat în care o jurnalistă australiană a fost rănită cu un glonț de cauciuc, iar protestatarii au fost dispersați cu gaze, Reich avertizează: „Asistăm, pas cu pas, la instalarea unui regim autoritar în toată regula”

Spectacolul forței… pentru cine?

Într-o Americă tensionată, fragmentată, dar obișnuită cu retorica spectacolului politic, Donald Trump a trecut vineri la fapte. Sub pretextul unei „rebeliuni” care ar fi obstrucționat autoritățile de imigrare, a fost lansată o demonstrație de forță în toată regula: agenți federali de la ICE, Homeland Security, FBI și DEA au descins în Los Angeles. 121 de persoane suspectate că ar fi imigranți fără acte au fost arestate, majoritatea muncitori de la Home Depot și depozite de haine.

Reacția străzii? Ouă, scandări, rezistență. Răspunsul autorităților? Bastoane, gloanțe de cauciuc, gaze lacrimogene și grenade asurzitoare.

Și pentru că era nevoie de și mai multă „ordine”, sâmbătă, Trump a trimis 2.000 de militari ai Gărzii Naționale în Los Angeles. Cine împiedică acțiunile de deportare va fi considerat, citez, ”complice la o rebeliune”. Iar Stephen Miller, unul dintre păpușarii de la Casa Albă, a folosit direct cuvântul: „insurecție”.

De la spectacol la infrastructură represivă

Robert Reich, fost secretar al muncii în administrația Clinton și una dintre vocile cele mai respectate ale stângii americane, a spus-o limpede: privim începutul unui stat polițienesc. Fără perdea, fără metafore. Unul construit nu peste noapte, ci cu metodă.

Pașii enumerați de el sunt tipici regimurilor autoritare:

1. Se inventează o criză: rebeliune, invazie, insurecție.
2. Se aduce forța federală în orașe, cu putere de decizie asupra civililor.
3. Se trece la arestări în masă fără mandate și fără proces.
4. Se ridică tabere de detenție și noi spații carcerale.
5. Se pregătește terenul pentru legea marțială.

Încă nu suntem acolo – spune Reich – dar infrastructura e pregătită. Și problema reală este că această infrastructură nu dispare. Odată pusă în mișcare, are tendința de a se extinde, de a căuta justificări, de a transforma excepția în normă. Iar cei care primesc putere în acest sistem devin, inevitabil, promotorii lui.

Teroarea administrativă: justiția devine decor

Ce se întâmplă acum la tribunalele federale din SUA pare desprins dintr-un manual de operațiuni ilegale. ICE stă la pândă la ieșirea din instanțe pentru a reține persoane chiar și după ce judecătorii au respins cazul. Justiția e tratată ca o etapă secundară – important e să fie „neutralizat” suspectul. Ocolirea principiilor fundamentale ale due process este nu doar periculoasă, ci și planificată.

În paralel, în alte state – de la San Diego până la Martha’s Vineyard – acțiunile ICE au fost întâmpinate cu furie de cetățeni. S-au format lanțuri umane, s-au înregistrat confruntări, au fost documentate abuzuri.

Statul care își împarte cetățenii în „tolerabili” și „deportabili”

Se conturează două Americi. Una în care civilii sunt vulnerabili, expuși arbitrarului forțelor de ordine federale. Alta în care susținătorii regimului salută forța și aplaudă „curățenia”. Între ele, o falie care se adâncește zilnic.

Dictatura – spune Reich – nu vine dintr-o dată. Se instalează gradual, sub pretextul „siguranței naționale”, cu jargon de securitate, cu propagandă și cu o înțeleaptă dozare a teroarei.

Ce mai poate opri acest buldozer al represiunii?

Două lucruri: instanțele federale (care încă mai au independență) și protestele pașnice. Sâmbătă, 14 iunie, este anunțată o amplă manifestație sub numele No Kings Day of Action. Un avertisment simbolic, dar clar: America nu e monarhie, iar Trump nu este un suveran cu drept de viață și moarte asupra oamenilor.

Reich subliniază că protestul trebuie să rămână pașnic. Este vital să nu ofere regimului pretexte pentru o nouă escaladare. Dar și mai important este să se facă vizibilă ideea că statul polițienesc nu e inevitabil.

Un om poate ridica o dictatură – dar 3,5% din populație o poate dărâma

Concluzia e simplă, amară, dar și mobilizatoare. Da, e nevoie doar de un lider autoritar pentru a transforma o republică într-un aparat represiv. Dar e nevoie de o minoritate activă – 3,5% din populație – pentru a-l opri. Istoria a dovedit-o. Acum rămâne de văzut dacă istoria va mai fi lăsată să se repete… sau să fie scrisă altfel.

Statul federal încalcă statul de drept

Pe 9 iunie, statul California a dat semnalul unei confruntări epocale: Procurorul general Rob Bonta a anunțat oficial că dă în judecată Administrația Trump, acuzând mobilizarea ilegală a Gărzii Naționale în Los Angeles. În plin scandal privind raidurile împotriva imigranților și protestele reprimate violent, Bonta a lansat acuzații dure: „Acțiunile Casei Albe reprezintă un atac direct asupra suveranității constituționale a statului nostru.”

Pentru prima dată în istoria recentă, o administrație federală este acuzată că a încălcat flagrant principiile separării puterilor – un gest care, în limbajul sec al Curții Supreme, echivalează cu tentativa de instaurare a unui guvern de forță în afara cadrului legal.

„Nu există nicio urgență reală care să justifice această invazie militarizată. Este o demonstrație de putere politică, nu o măsură de securitate publică”, a declarat Bonta, invocând articolul X din Constituția SUA, care limitează sever competențele președintelui în a mobiliza trupe fără acordul statelor.

De la federalism la forțare

În esență, administrația Trump a tratat statul California ca pe o entitate rebelă, nu ca pe un partener constituțional. Și tocmai aici stă pericolul real: în momentul în care guvernul federal decide că un guvern local este „ilegitim” sau „complice la rebeliune”, intrăm pe teritoriul loviturilor de stat mascate în ordine publică.

Guvernatorul Californiei, Gavin Newsom, a refuzat explicit să solicite sau să accepte trupe federale în Los Angeles. Cu toate acestea, armata a fost trimisă. Iar ceea ce pare un simplu gest de înăbușire a protestelor este, în realitate, o fractură constituțională. Dacă Trump scapă nepedepsit, precedentul este periculos: oricare alt stat disident ar putea deveni, prin simpla decizie prezidențială, „teren de intervenție militară internă”.

Atunci când legea e doar un decor

Procesul deschis de Rob Bonta nu este doar o acțiune de imagine. El ridică întrebarea esențială: mai există în Statele Unite control civil asupra forțelor armate? Dacă un președinte poate desfășura trupe în oricare oraș american, fără acordul local și fără a invoca real o stare de urgență validată de Congres, atunci întreg sistemul de checks and balances devine decorativ.

Iar acest proces, oricât de tehnic ar părea, este de fapt o luptă pentru supraviețuirea democrației americane. E despre cine are voie să controleze pumnul cu care statul lovește. Despre cine dă ordinul, dar mai ales despre cine poate să-l oprească.

Privirea lumii: de la partener strategic la exemplu de derapaj democratic

În timp ce în Los Angeles plutea fumul grenadelelor lacrimogene, în capitalele occidentale începea să se instaleze o tăcere neliniștită. Fostul „gardian al democrației globale”, SUA-ul pe care Europa l-a urmat docil în războaiele de după 2001, apare acum tot mai des în titluri alături de termeni precum „militarizare internă”, „dictatură în devenire” sau „ruptură constituțională”.

Le Monde scria într-un editorial sobru: „America se joacă cu focul. Când trimiți soldați federali într-un stat care nu i-a cerut, nu mai e vorba de democrație, ci de dominație.”

Frankfurter Allgemeine Zeitung a remarcat, cu o ironie amară, că „Washingtonul pare mai preocupat să-și curețe Home Depot-urile de muncitori mexicani decât să respecte decizia unui guvern ales democratic la Sacramento”.

BBC, într-o analiză specială, a vorbit despre „triumful ideologiei securității asupra valorilor liberale”, comparând momentul actual cu perioada de după 9/11 – dar cu o diferență majoră: „atunci, frica venea din afară; acum, vine dinăuntru.”

ONU, NATO, UE – tăcere sau complicitate?

Instituțiile internaționale au reacționat timid. Purtătorul de cuvânt al ONU a declarat că „urmărește cu îngrijorare evenimentele din SUA”, dar s-a ferit să condamne explicit folosirea Gărzii Naționale împotriva protestelor civile.

Bruxellesul s-a mulțumit cu o frază seacă, repetată aproape mecanic în fața fiecărei crize externe: „Îndemnăm la reținere și la respectarea principiilor democratice.” Nimic despre Trump, nimic despre detenții ilegale, nimic despre abuzurile forțelor federale.

Culmea ironiei? Turcia lui Erdogan a emis o declarație critică față de intervenția din Los Angeles, cerând „respectarea drepturilor protestatarilor”. Când regimuri iliberale încep să dea lecții Americii, ceva profund s-a rupt în imaginea acesteia pe scena internațională.

Australia, singura voce care rupe consensul diplomatic

Singura reacție fermă a venit de la Canberra, după ce o jurnalistă australiană, Rachel Whitman, a fost împușcată în picior cu un glonț de cauciuc în timp ce transmitea live dintr-un cartier al Los Angelesului.

Premierul australian a convocat ambasadorul SUA pentru explicații, iar mai mulți membri ai opoziției de la Antipozi au cerut suspendarea colaborărilor în materie de securitate cibernetică cu Washingtonul, „până când va fi clar că America respectă standardele de libertate pentru care pretinde că luptă în lume”.

Tiraniile nu mor în somn – ci în stradă, sub presiune

Autoritarismul american sub Donald Trump nu va sfârși bine. Nu pentru că istoria ar avea o memorie morală, ci pentru că tiraniile născute în democrații dezvoltate se prăbușesc sub greutatea propriei contradicții. America nu e un regim fragil, dar tocmai rezistența ei istorică transformă orice tentație autocrată într-un risc sistemic.

Trump a declanșat un proces periculos, dar previzibil. A construit o infrastructură de frică, și-a mobilizat forțele, a forțat Constituția. Dar în loc să guverneze, a preferat să domine. În loc să convingă, a ales să intimideze. A redefinit politica prin lentila conflictului permanent, în care cetățeanul nu mai este un partener al statului, ci un potențial inamic intern.

Dar nimeni nu poate controla pentru mult timp un popor obișnuit cu libertatea.

Statul polițienesc nu este sustenabil într-o societate cu milioane de cetățeni educați, conectați, mobilizați, care încă mai cred că vocea lor contează.

Iar dacă Trump crede că își poate duce la capăt marșul către puterea absolută cu bastoane, gloanțe de cauciuc și gărzi naționale, atunci probabil că a uitat o lecție elementară: frica poate paraliza pentru un timp, dar abuzul o transformă în furie. Iar furia, când e organizată, sfărâmă orice regim.

Trump nu este un geniu al dictaturii.

Este doar un politician cu o vocație toxică pentru putere, într-un moment vulnerabil al unei națiuni polarizate. Dar chiar și tiraniile de carton pot face victime dacă nu sunt oprite la timp.

Acest regim nu se va prăbuși singur. Va trebui împins. Cu legi, cu proteste, cu curaj. Și, mai ales, cu luciditate.

Pentru că democrația, atunci când moare, nu o face subit – ci abandonată de cei care ar fi trebuit să o apere.