Antidepresivele și semnul subtil ale eficienței lor. Ce reacții să urmăriți

Un studiu recent sugerează că, pentru persoanele care tratează depresia cu medicamente uzuale, frecvența căscatului ar putea reflecta cât de bine răspund la tratament. Publicate în Journal of Psychiatric Research, rezultatele arată că, deși aceste medicamente cresc în general frecvența căscatului, un căscat persistent sau în creștere ar putea semnala că tratamentul nu reduce eficient simptomele depresive.

Posibil indicator al eficienței antidepresivelor

Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (SSRI) sunt cele mai prescrise medicamente pentru tratarea depresiei. Deși sunt considerate în general sigure, ele pot provoca o serie de efecte secundare fizice care afectează calitatea vieții pacienților. Unul dintre cele mai neobișnuite și mai puțin înțelese reacții este căscatul excesiv. Nu este căscatul obișnuit din plictiseală sau oboseală, ci un răspuns fiziologic față de medicament, potrivit PsyPost.

Legătura dintre căscat și activitatea chimică a creierului este bine documentată în modelele animale. Neurotransmițători precum serotonina, dopamina și acetilcolina joacă un rol în declanșarea acestui reflex. Cu toate acestea, foarte puțini cercetători au studiat sistematic fenomenul în timp, în context clinic psihiatric. Majoritatea informațiilor existente provin din rapoarte izolate, nu din observații structurate.

Pentru a acoperi această lacună, o echipă de cercetători de la Universitatea de Științe ale Sănătății din Istanbul, Turcia, a realizat un studiu.

Studiu pe 150 de adulți cu tulburare depresivă majoră

Cercetătorii au recrutat 150 de adulți cu vârste între 18 și 65 de ani, diagnosticați cu tulburare depresivă majoră. O condiție esențială pentru participare a fost ca niciunul dintre pacienți să nu fi luat SSRI înainte de începerea studiului. Astfel s-ay asigurat că orice schimbare observată se datorează noilor tratamente și nu utilizării anterioare. Participanților li s-au prescris tratamente standard cu SSRI, precum sertralina, escitalopram sau fluoxetină.

Înainte de prima doză, pacienții au completat mai multe chestionare detaliate. Acestea au măsurat severitatea depresiei și intensitatea insomniei. Echipa a utilizat, de asemenea, o scală special concepută pentru a evalua frecvența și impactul căscatului asupra vieții de zi cu zi. Pacienții au clasificat căscatul de la inexistent la un nivel care afectează grav activitățile zilnice.

La o lună după începerea tratamentului, cercetătorii au revenit asupra participanților, ca să evalueze progresul. Din grupul inițial, 110 pacienți au finalizat a doua etapă. Rezultatele noi au fost comparate cu datele inițiale, colectate cu patru săptămâni înainte. Au căutat tipare care să lege efectele fizice de rezultatele psihologice.

Diferențierea simptomelor și efectelor secundare

Rezultatele au arătat o tendință clară privind reacția fizică la medicamente. Severitatea căscatului a crescut pentru grupul analizat, după ce au început tratamentul. Procentul pacienților care raportau „căscat excesiv” a crescut de la aproximativ 5% la peste 15%. Așadar, medicamentul a fost factorul declanșator pentru un număr semnificativ de persoane.

Datele au arătat însă o relație mai nuanțată atunci când cercetătorii au analizat rezultatele individuale. La începutul studiului, pacienții cu scoruri mai mari de depresie raportau mai mult căscat. Această legătură a persistat chiar și după ajustarea pentru vârstă și alți factori, sugerând despre căscat că este biologic legat de starea depresivă, nu doar de medicamente.

Cea mai clară diferență a apărut când pacienții au fost împărțiți în două grupuri, în funcție de răspunsul la tratament. Primul grup, „responders”, a fost format din cei a căror depresie s-a redus cu cel puțin jumătate. Celălalt grup, „non-responders”, a cuprins pacienții ale căror simptome nu s-au ameliorat semnificativ.

În rândul pacienților care au răspuns bine la tratament, severitatea căscatului a scăzut ușor sau a rămas la fel. În schimb, non-responders au prezentat o creștere accentuată a căscatului. Analiza statistică a arătat că această creștere nu este întâmplătoare: un căscat persistent sau care se intensifică poate indica faptul că depresia nu se ameliorează.

Legătura cu sistemul nervos

Studiul a investigat și rolul problemelor de somn. Deși, în general, scorurile privind insomnia au scăzut, modificările în căscat au apărut independent de calitatea somnului. Căscatul a fost mai strâns legat de alte efecte secundare fizice, precum greață, transpirație sau uscăciunea gurii. Cu alte cuvinte, este o reacție a sistemului nervos autonom, mai degrabă decât simplă oboseală.

Această distincție este importantă deoarece căscatul este adesea interpretat greșit în practică clinică. Atunci când un pacient aflat pe antidepresive raportează căscat constant, medicii presupun adesea că pacientul este sedat sau letargic. Și se poate concluziona greșit, că pacientul suferă de „astenie”, adică o stare de slăbiciune fizică și lipsă de energie.

Dacă medicul interpretează greșit acest căscat ca semn al agravării depresiei, poate fi tentat să mărească doza. Conform studiului, creșterea dozei la un pacient care nu răspunde și care deja are căscat excesiv poate să nu rezolve problema de fond. Căscatul poate fi un semnal de avertizare că tratamentul actual nu este eficient pentru acel individ.

Limitările studiului și direcții viitoare

Cu toate acestea, studiul are limite ce trebuie luate în considerare. Perioada de urmărire a durat doar o lună. Nu se știe dacă căscatul persistă, se agravează sau se ameliorează pe termen mai lung; de exemplu, în șase luni sau un an. De asemenea, datele s-au bazat exclusiv pe auto-raportarea simptomelor, deci s-ar putea să nu fie cele mai obiective rezultate.

Cercetările viitoare ar trebui să includă măsurători obiective ale căscatului pentru a verifica raportările subiective. Studii mai lungi ar putea urmări evoluția acestui simptom pe perioade extinse, pentru a vedea dacă organismul se adaptează în timp. De asemenea, factorii culturali pot influența modul în care oamenii percep și raportează funcțiile corpului.

Pentru medici, concluzia practică este clară: monitorizarea atentă a acestui simptom, adesea neglijat, poate ajuta psihiatrii să identifice mai rapid pacienții care nu răspund la tratament.