Anul Americii, ediția AUR. Pe când și Anul Marelui Președinte Donald Trump?

Realitatea politicului românesc sare direct peste orice filtru al ridicolului și se așază, senină, pe masă. Avem aici inițiativa prin care Alianța pentru Unirea Românilor propune ca anul 2026 să devină oficial „Anul Statelor Unite ale Americii în România”. Nu o zi. Nu o săptămână. Nu un eveniment diplomatic punctual. Un an întreg. Cu tot cu conferințe, dezbateri, manifestări culturale, acțiuni academice și – atenție – timp de antenă la radio și televiziunea publică.

Pe hârtie, totul sună respectabil. SUA împlinesc 250 de ani de la Declarația de Independență. Parteneriat strategic. Valori democratice. Libertate. Cooperare. Diplomatese curată, cu majuscule la „Democrație” și „Libertate de exprimare”.

În realitate, însă, mirosul nu e de diplomație, ci de oportunism politic uns cu vaselină ideologică. Iar direcția e limpede: Washingtonul nu e doar un aliat, e un altar electoral, iar AUR încearcă să aprindă lumânări exact unde crede că bate vântul puterii în 2026.

De ce acum? De ce așa? De ce atât de mult?

Întrebarea-cheie nu e „de ce America?”. România e, de facto, ancorată strategic de SUA de două decenii. Întrebarea reală e de ce AUR simte nevoia să transforme relația româno-americană într-un festival cu finanțare publică și cu dedicație politică?

Răspunsul scurt: Donald Trump.
Răspunsul lung: Donald Trump + frica AUR de izolare externă + dorința de a-și spăla pedigree-ul suveranist într-un lighean cu stele și dungi.

Donald Trump nu mai e doar un politician american. În imaginarul AUR și al rețelelor suveraniste europene, el e Mesia anti-sistem, liderul providențial care validează toate frustrările locale: împotriva „globaliștilor”, a „elitelor”, a „progresismului”, a „Bruxelles-ului”.

Pentru AUR, Trump nu e SUA. Trump e scutul simbolic care permite o operațiune de camuflaj:
– poți fi anti-UE,
– poți fi agresiv cu presa,
– poți flirta cu teorii conspiraționiste,
dar dacă pupi steagul american… brusc devii „atlantic”.

Este un truc vechi, dar aplicat cu entuziasm de novici.

Proiectul de lege: banal în formă, periculos în subtext

Dacă citești proiectul strict tehnic, nu găsești nimic exploziv. Conferințe, dezbateri, evenimente culturale, academice, educaționale. Diplomație publică. Cooperare. Valori democratice. Până și partea cu alocarea a 1% din timpul de emisie al televiziunii și radioului public pare, la prima vedere, un detaliu tehnic.

Doar că aici e miza reală.

Un an tematic oficial, cu sprijin logistic și material al autorităților, înseamnă:

• acces privilegiat la infrastructura publică,
• legitimitate simbolică,
• și, mai ales, cadru perfect pentru propagandă mascată.

Nu scrie nicăieri că evenimentele vor fi neutre politic. Nu scrie că vor fi curate ideologic. Nu scrie că nu vor fi confiscate narativ.

În România, știm foarte bine ce se întâmplă când lași un cadru vag pe mâna unui partid cu apetit pentru spectacol și slogan.

AUR și America: o iubire recentă și foarte interesată

Să ne înțelegem: AUR n-a fost niciodată un partid cu ADN american. Discursul său inițial a fost:

• naționalist,
• ortodoxist,
• anti-UE,
• anti-„străini”,
• anti-„dictat extern”.

America apărea vag, ca idee abstractă de „suveranitate”, dar nu ca model instituțional. Constituționalismul american, separația puterilor, presa liberă, controlul civil asupra armatei – toate astea au lipsit constant din retorica AUR.

Ce apare, în schimb, odată cu Trump, e o Americă reinterpretată, redusă la:

• lider autoritar,
• discurs agresiv,
• „America First” ca slogan transferabil în „România First”.

Nu e admirație pentru SUA. E fetișizare a unei versiuni caricaturale a SUA.

Georgică și dilema inevitabilă

Și acum ajungem unde trebuie să ajungem: la finalul logic al acestei inițiative.

Dacă 2026 devine „Anul Statelor Unite ale Americii în România”, ce urmează?

E greu să nu te întrebi, cu un zâmbet amar:

Va propune George Simion și „Anul Marelui Președinte Donald Trump”?

Cu ce ne-am putea alege?

– Zile festive cu șepci roșii „Make Romania Great Again”?
– Conferințe despre „libertatea de exprimare” unde jurnaliștii incomozi sunt scuipați metaforic?
– Dezbateri academice despre „statul paralel”, moderate de influenceri cu 12 clase și un live pe TikTok?
– Minute de aur la TVR în care ni se explică de ce democrația e bună doar când câștigăm noi?

România are deja experiență cu cultul personalității, chiar dacă în versiuni mai mici și mai ridicole. Diferența e că acum nu mai vorbim de un lider local, ci de importul unui cult străin, adaptat pe gustul unui electorat nervos și obosit.

America reală vs. America din pliantele AUR

Adevărata Americă – cea instituțională, pluralistă, contradictorie – e infinit mai complexă decât visul umed al suveraniștilor europeni. SUA nu sunt Trump. N-au fost niciodată doar Trump. Și nici nu vor fi.

Dar AUR nu are nevoie de America reală. Are nevoie de o Americă de carton, ușor de fluturat în campanie, bună de poză, bună de legitimat discursuri care, în fond, sunt profund anti-democratice.

Iar aici apare ironia supremă:
sub pretextul apărării „valorilor democratice”, se deschide larg poarta pentru folosirea statului ca megafon de partid.

Final inevitabil: festivism, ridicol și o întrebare care rămâne

Poate că proiectul va trece. Poate că nu. Parlamentul românesc are talentul de a adopta lucruri absurde cu o seninătate dezarmantă.

Dar întrebarea nu e procedurală. E politică și morală:

Cât de jos poate coborî un partid în tentativa de a se valida extern?
Cât de mult poți instrumentaliza o relație strategică reală pentru un joc electoral intern?

Deci… cum să te guduri geopolitic la ușa lui Donald Trump, cu tricolorul în brațe:

Dacă 2026 va fi „Anul Statelor Unite ale Americii în România”, ar fi bine să fie:

• despre instituții,
• despre democrație funcțională,
• despre reguli, nu lideri,
• despre stat de drept, nu idoli politici.

Dacă însă va deveni Anul Gudurării Geopolitice, cu ochii ațintiți spre un singur om și cu limba scoasă exact unde trebuie pentru capital electoral, atunci nu mai vorbim despre America. Vorbim despre slăbiciunea noastră.

Iar dilema rămâne, plutind peste toată inițiativa, ca un balon roșu într-o sală de ședințe:
după Anul Americii… urmează Anul Marelui Președinte DT?

Și, mai ales, cine plătește petrecerea?