”Auschwitz-ul administrativ”: metafora devine obscenă și realitatea plonjează adânc în ridicol

Există un moment precis în degradarea discursului public când comparațiile încetează să mai fie argumente și devin reflexe pavloviene. Când orice reorganizare devine „dictatură”, orice reducere devine „epurare”, iar orice reformă devine, inevitabil, „Auschwitz”.

Secretarul general al Guvernului, Radu Oprea, a reușit performanța rară de a duce această inflație retorică la nivelul următor.

Întrebat despre reducerea posturilor din Cancelaria premierului, el a răspuns cu o frază care nu aparține nici logicii administrative, nici decenței istorice:

„Oamenii au fost numere doar la Auschwitz.”

Nu este o gafă. Este un simptom.

Ce încearcă, de fapt, să spună

Contextul este simplu și concret. Cancelaria premierului urmează să fie reorganizată. Numărul posturilor ar trebui să scadă de la 176 la aproximativ 105. O reducere semnificativă, dar nu spectaculoasă în raport cu dimensiunea aparatului administrativ românesc.

Problema este că această reorganizare nu a fost implementată.

Motivul: proiectul așteaptă semnătura secretarului general al Guvernului.

Adică exact a lui Radu Oprea.

În loc să ofere o explicație tehnică sau juridică, Oprea a ales o justificare morală absolută. El nu „taie oameni”. El nu „lucrează pe statistică”. El nu are „mentalitate de stăpân de sclavi”.

Și, inevitabil, a apărut Auschwitz-ul.

Mecanismul psihologic al comparației absolute

Invocarea Auschwitz-ului nu este întâmplătoare. Este forma supremă de delegitimare a unei acțiuni. Dacă o decizie administrativă poate fi asociată, chiar vag, cu simbolul absolut al răului istoric, atunci acea decizie devine automat suspectă moral.

Este o tehnică de blocaj.

Nu mai discutăm despre eficiență administrativă.

Nu mai discutăm despre număr de posturi.

Nu mai discutăm despre reformă.

Discuția este mutată într-un teritoriu unde argumentele devin imposibile.

Pentru că nimeni nu poate „negocia” cu Auschwitz-ul.

Realitatea banală: reforma înseamnă reducere de posturi

Orice reformă administrativă autentică implică reducerea redundanțelor. Aparatul birocratic românesc este supradimensionat nu doar numeric, ci și structural. Funcții duplicate, direcții paralele, compartimente care există mai mult prin inerție decât prin necesitate.

Reducerea de la 176 la 105 posturi nu este o epurare. Este o recalibrare.

Sau, cel puțin, ar trebui să fie.

Dar fiecare post înseamnă o rețea. Fiecare funcție înseamnă o relație. Fiecare poziție înseamnă o dependență reciprocă.

De aceea, reforma administrativă este întotdeauna prezentată ca o tragedie umană, nu ca o necesitate instituțională.

Paradoxul funcționarului care nu „taie oameni”

Afirmația lui Radu Oprea conține o contradicție fundamentală. El spune că nu tratează oamenii ca numere. Dar funcția pe care o ocupă există exact pentru a administra structuri, organigrame și, inevitabil, numere.

Statul modern funcționează prin abstracție. Nu poate funcționa altfel.

Orice minister, orice instituție, orice cancelarie operează cu indicatori, bugete și scheme de personal. Nu pentru a dezumaniza oamenii, ci pentru a putea funcționa coerent.

Refuzul acestei realități nu este umanism. Este paralizie.

Adevărata miză: responsabilitatea semnăturii

În centrul acestei situații nu se află Auschwitz-ul. Se află o semnătură.

O reorganizare care nu poate fi implementată fără aprobarea secretarului general al Guvernului.

Invocarea unor argumente morale absolute are rolul de a transforma o decizie administrativă într-o dilemă etică insolubilă. În acest fel, amânarea devine justificabilă. Blocajul devine virtute.

Este o formă sofisticată de evitare a responsabilității.

Banalizarea absolutului

Când Auschwitz-ul devine o metaforă administrativă, nu reorganizarea devine mai gravă. Istoria devine mai banală.

Lagărul de exterminare, simbolul industrializării morții, este redus la statutul de figură de stil într-o dispută birocratică despre organigrame.

Aceasta este adevărata problemă.

Nu reorganizarea Cancelariei. Nu reducerea posturilor.

Ci incapacitatea discursului public de a păstra proporțiile.

Statul român și spaima de reformă

Reforma administrativă nu eșuează în România din cauza lipsei de planuri. Eșuează din cauza rezistenței structurale a sistemului.

Fiecare nivel administrativ are mecanisme proprii de autoapărare. Fiecare funcție are justificări. Fiecare post are o poveste.

În final, reforma devine un proces infinit amânat.

Nu pentru că este imposibilă.

Ci pentru că este inconfortabilă.

Concluzia inevitabilă

Compararea unei reorganizări administrative cu Auschwitz-ul nu spune nimic despre reorganizare. Spune totul despre frica de schimbare.

Pentru că, în statul român, reducerea unei organigrame nu este percepută ca o ajustare tehnică.

Este percepută ca o amenințare existențială.

Iar când o simplă semnătură devine echivalentul simbolic al unui act de barbarie, adevărul devine evident:

nu Auschwitz-ul este problema.

Ci incapacitatea sistemului de a accepta realitatea.