Aveţi regrete-n viaţă?

Uite şi eu cu ce apăsări mă prezint, în toi de weekend, la întâlnirea cu voi: aveţi regrete-n viaţă? Şi nu mă las, continuu în aceeaşi notă! Vă pare rău de ceva ce nu aţi apucat sau nu aţi îndrăznit să faceţi? V-aţi lipsit, de bună voie, de ceva? V-aţi reprimat dorinţe, visuri, idealuri, năzuinţe, din convenienţe sociale?

Aţi călcat pe voi ca să nu aibă cei din jur comentarii răutăcioase? V-aţi muşcat limba ca să nu o ia pe arătură şi v-aţi înghiţit cuvintele, ca să nu deranjaţi pe alţii? Aţi schimba unele lucruri, fapte, întâmplări, nu ştiu, poate oameni, dacă aţi putea să daţi timpul înapoi şi s-o luaţi de la capăt, să mai trăiţi o viaţă?

Ştiu, ştiu, azi trebuia să vorbim despre soare, despre vacanţă, despre ştrand, despre mare, despre munte, despre răcoare, despre zile libere, despre reţete culinare, despre iubiri năvalnice sau molcome, despre cumpărături.

Dar de la astfel de subiecte am fost, pe cuvânt, deturnată de povestea unei bătrânici, cu care mai schimb, când sunt la poarta casei, câte o vorbă. Ea se duce, întotdeauna pe grabă, la magazinul de lângă mine, ca să cumpere pâine şi ce-i mai trebuie. Mă salută mereu, de la distanţă – să trăieşti, fetiţo! – sau mai face câte un comentariu legat de florile pe care le am în faţa casei ori de drumul ei de acasă la magazin, care devine tot mai lung, tot mai greu, tot mai inaccesibil pentru bătrâneţea ei.

Acuma, era însetată şi mi-a cerut o cană cu apă. Am poftit-o în curte şi am omenit-o, după cuviinţă. Şi bătrâna, după ce şi-a ostoit setea, mi-a zis: „Uite, eu nu am putut niciodată să chem pe cineva la mine şi să îl tratez cu ceva, cum ai făcut tu cu mine. N-am putut, mămică, n-am putut, că am avut bărbat rău. Şi-mi pare rău!”.

Un fuior de nori cenuşii par să-i tivească obrazul, eu nu ştiu ce să-i spun, dar ea, după ce mai gustă un pic din paharul cu suc de mere, continuă: „Dar ştii ce-mi pare cel mai rău că n-am făcut în viaţa asta? Că n-am luat-o de ciuf pe vecina mea şi n-am târnuit-o de la poarta ei până la a mea şi înapoi! Şi tot aşa, de vreo câteva ori! Că toată viaţa s-a ţinut cu nenorocitul de bărbat al meu! Şi eu am tăcut. A trebuit să tac. Că el, când am aflat că e ibovnicul ei, mi-a zis că dacă îi fac sau îi zic ceva, mă dăscăpăţânează şi mă bagă în groapa cu var. Şi nu am făcut nimic. Că mi-era frică de el. Şi mi-a fost şi ruşine de lume. Că lumea, ştii cum e, cârcoteşte, râde, vorbeşte.

Da’ de ştiut a ştiut şi lumea, mereu a ştiut, că bărbatul meu s-a hăndrălit cu panarama până acuma, bătrâni. Numai ce, mă umplea de sânge pe mine şi se ducea la ea cu îngheţată şi cu vin. Bărbate-său a avut servici’ greu, a lucrat p’ân construcţii şi pleca de acasă cu s’tămânile. Da’ al meu era colea, cu puşca la picior şi numa’ ce pleca ăla şi se şi ducea la paraşută. Pe uşă, la vedere, nu se canonea să sară gardu’! Şi ea a fost o făţarnică toată viaţa. O codoaşă nenorocită. Venea la mine în curte, mă striga la poartă, după ce stătuse toată noaptea în braţe la al meu…

Era singura care îmi intra în curte. Că pe altcineva, el nu suporta să vie. Aşa de omu’ dracu’i a fost! Aş fi vrut să stau câteodată sub bolta de vie cu câte o muiere care îmi era mai apropiată, să fac o plăcintă şi să vorbim, uite aşa, amândouă ore în şir. Da’ el nu m-a lăsat să fac asta. Şi regret, că, uite, am îmbătrânit şi n-am făcut nimic din ce aş fi vrut, în viaţă. Vine o vreme când începi să-ţi faci socotelile. Să vezi cum e bilanţu’. Nu trăieşti cât lumea. Şi, n-ai toată viaţa lumea pă mână! Să nu te laşi, mămică, să faci şi să spui ce vrei tu, cui vrei tu. Că, altminteri, târăşti ca mine, tinicheaua de coadă… Doamne, ce-aş fi mai păruit-o pe paraşuta aia! Ce-aş fi mai târât-o de părul ăla negru! Că nici la bătrâneţe n-a albit, a naibii, ca mine! Cred că i-aş fi dat, jap, jap, şi o smetie peste bot, să mă răsuflu. Că prea mi-a chinuit vieţişoara…”.

Îi spun bătrânei din faţa mea, deşi nu vreau să îndemn la violenţă, nici măcar verbală, dar câteodată trebuie să-ţi uşurezi în felul în care te face să te simţi bine, sufletul, că niciodată nu e prea târziu. Da, să faci lucrurile pe care nu le-ai făcut. S-o târăşti pe-aia, dacă asta ţi-e pohta, vorba lui Mihai Viteazul, ce-o pohteşti, de păr, de la poarta ei până la a ta. Ca să nu rămâi prinsă în cangrena asta câte zile mai ai.

Ea prinde din zbor ce zic eu şi continuă cu destăinuirile: „Şi ştii ce-aş mai fi vrut să fac şi n-am făcut? Să mă port şi eu, ca alea dă la oraş, cocoanele, la capul gol. Să mă duc la câte o nuntă cu părul făcut sarmale şi fără batic pe cap. Să-mi dau cu smacuri de-alea de care îţi dai şi tu, pe la ochi şi pe la gură, şi să se uite tot satul la mine, mai ceva ca la mireasă. Că n-am fost de lepădat, să ştii, la viaţa mea! Dar n-am făcut-o. Nici pe-asta. Că nu m-a lăsat bărbatul. Zicea că nu s-a pomenit să umble muierea descoperită. Şi îl fac de râs. Şi aşa era, ce mai, lumea în care am trăit. Proastă lume, să ştii! Orânduită prost. Da’ măgăriţa desfrânată îşi făcea şi unghiile cu roşu, se şi boia, se făcea şi permanentă la cap! Ei nu i-a păsat de lume. Ei nu i-a păsat de nimic. Ea a trăit cum i-a plăcut. E, asta am avut eu să-ţi zic ţie. Că, uneori e bine să le spui ălora mai tineri că nu e bine să facă greşeli de-astea, adică să regrete că n-au făcut ce le plăcea la viaţa lor…”.

Mda… Aşa că, vin iar şi zic: voi aveţi regrete? Ce-ar fi trebuit, ce-aţi fi vrut să faceţi şi, din diverse motive, n-aţi făcut?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...