Azi vreau să fiu simplă

Chiar așa: azi vreau, țin, intenționez să fiu simplă. Așa cum, poate, nu am mai fost de ceva vreme. Bănuiesc, ca mulți dintre voi. Viața, societatea, lumea ne fac să renunțăm, fără să vrem, la simplitate. O pierdem. Ne e, poate, răpită. O uităm. Nici nu ne mai amintim de ea.

Și devenim… Nu, eu am devenit, eu devin – căci nu mă pot referi la toată lumea, nu e drept așa – nu atât complexă, cât, da, complicată. Știu asta. O și recunosc. Dar azi chiar vreau să fiu simplă. Simplă de tot. Simplă cum, din păcate, nu am mai fost. De mult!

Simplă, da! Întâi, încep prin a nu-mi mai pune, măcar azi, măcar acum, întrebări: de ce, unde, când, în ce fel, cum… Dar și cine, ce, cât, până unde… Multe, multe întrebări îmi pun. Cu sau fără rost. Cu sau fără sens. Cu sau fără noimă. Și, cei care mă cunosc bine, știu că despic în mii de părticele firul de păr. Mereu, în permanență…

Dar, azi, sunt simplă și nu mă mai întreb, serios, nimic. Azi nu vreau și nu caut răspunsuri. Azi, răstoarnă-se lumea cum îi vine, eu azi sunt simplă. Nu vreau să știu, nu vreau să aflu, nu vreau să găsesc. Răspunsuri… Și, da, azi nu caut să fiu elegantă, nu mă uit la etichete, renunț la tocuri.

Azi, cum am zis, îmi vine să fiu simplă. Atât de simplă că, în afară de săpun, nu mai folosesc altceva, adică în simplitatea pe care o caut, azi e fără parfum. Și fără bijuterii, de orice fel ar fi ele. În afară de verighetă, pe care, oricum, n-am mai scos-o de pe deget de-o veșnicie, nu mai pun nimic.

Am zis, nu, că vreau să fiu simplă. Simplă de tot. Clar, și fără machiaj. Nimic pe față, nimic la ochi, nimic pe buze, nimic. Nici ojă pe unghii, căci vreau să fiu azi simplă, atât de simplă, cât se poate de simplă… Geanta n-o schimb și, dacă sunt simplă, poate e bine și fără ea.

A, da, și fără carduri. Doar cu ceva mărunțiș în portofel. Aproape că aș renunța și la telefon, pentru deplină simplitate. Dar știu câteva persoane care, dacă nu răspund, dau lumea peste cap, ca să dea de mine, îngrijorate cum sunt. E același lucru și cu netul. Ah, de când n-am mai fost așa de simplă…

De când n-am mai mâncat, de exemplu, friptura de pui fără cuțit și fără furculiță… De când n-am mai umblat desculță prin lanul de grâu… Care, la momentul ăsta e plin de maci și albăstrele. De când n-am mai mers cu bicicleta la magazinul din colț… De când n-am mai pus gutui în geam și mere pe sobă… De când n-am mai băut vin fiert cu scorțișoară… De când n-am mai simțit mirosul de fân cosit…

De când n-am mai ascultat vuietul pădurii și scrâșnetul pământului, în adâncurile sale… De când n-am mai văzut cum se ițește iarba prin asfalt… De când n-am mai făcut atât de multe lucruri… Și de când, uite, n-am mai mâncat pâine caldă, de casă, cu brânză și roșii…

Am înghițit atâtea produse și preparate, am mâncat toate prostiile, dar brânză cu roșii și cu pâine coaptă în cuptor, pe cuvânt că nu am mâncat. Și, pentru că vreau, cum am zis, cum am tot zis, să fiu azi, măcar azi, doar azi, simplă, mă duc să restabilesc, pentru mine, simplitatea. Adică să fac pâine și să mănânc cu brânză și roșii. La voi cum e simplitatea? Și când plănuiți să fiți o zi, doar una, simpli?