Baba Maria. O mână de om

E o mână de om. Mică, slabă, pirpirie, de-i vezi și oasele, de costelivă ce e. Are 80 de ani. Și un măgar. Care îi e prieten, aliat, nădejde. De mai bine de 30 de ani este singurul locuitor al unui munte din Banat. Și i se spune baba Maria.

De cei care o cunosc, dar nu doar. De fapt, de când e singură pe munte, și ea își spune tot baba Maria. Pesemne că nici nu mai știe cum o cheamă. Trăiește în vârful muntelui, la mai bine de zece kilometri distanță de cea mai apropiată localitate, Nădrag din județul Timiș.

Nu mai are bărbat. S-a prăpădit demult, atunci când ea a urcat pieptiș muntele. Copii n-a avut. Nici alte rude. Sau, nu s-a ținut de neamuri cu ele. De atunci, de când a pierdut tot, sufletesc și material, a luat drumul pustietății. Baba Maria… Te uiți la ea și ești răscolit.

Nu are, propriu zis, o casă, sus pe munte. Ci un bordei. O cocioabă. O magazie. Ori, nu știu care e cuvântul potrivit. S-a refugiat pe munte și și-a făcut șandramaua asta, tocmai pentru că a rămas, acum 30 de ani, și fără casă. Nici nu poate să fie vorba despre cine știe ce utilități aici, la cocioabă, că de lux, Doamne sfinte, nici atât. Nu are curent electric, nu are apă, nu are căldură, nu are nimic.

Baba Maria

Desigur, la așa baracă, nu poate să fie vorba despre vreo toaletă. Pe cale de consecință, nu are telefon, nu are televizor, nu are mașină de spălat. Doamne, vorbesc și eu despre lucruri sfinte. Și nici ce să mănânce nu are. Numai ce găsește pe munte. Și ce și-o încropi de pe aici.

Și, partea cea mai stranie, dar și cea mai copleșitoare, este asta: baba Maria nu coboară niciodată de pe munte. La Nădrag sau altundeva. Nu se duce să se întâlnească jos cu nimeni, nu ține să vadă – și să se vadă – cu cineva. Stă singură. Poate că vorbește numai cu ea. Și cu măgarul. Și cu muntele. Și, sigur, cu Dumnezeu. De parcă îi e frică de oameni, de parcă o sperie drumul, de parcă fuge, pe mai departe, de ceva.

Dar, în schimb, își mână și direcționează măgarul către sat. Da, măgarul, animalul blamat și ironizat adesea, adus în discuție când vrem să jignim pe careva, știe drumul către sat! Baba Maria îi pune la vedere pe sub șa, câțiva bănuți. Tot avutul ei. Nu știu de unde-i are, nu știu cum se chivernisește. Habar nu am dacă are pensie.

Dacă a muncit undeva înainte să ia calea singurătății și acum primește vreun bănuț. Cel mai probabil, din povestea relatată de o doamnă de la Timișoara, nu. Nu are un venit stabil. Căci, dacă ea nu coboară, nici poștașul nu urcă să-i ducă pensia.

Ei, și măgarul se duce încetișor în Nădrag și se întoarce apoi la fel. Dar cu pâine. Și cu alte alimente de bază. Căci, jos, în sat, lumea știe că e măgarul babei Maria și îi trimite ce poate și ce are. Deși, baba Maria nu cere și nu vrea niciodată nimic – să cumpere, că am precizat că pune bănuți – în afară de pâine.

Baba Maria

Se știe despre baba Maria că nu are întotdeauna hrană. Și că ea trăiește doar pentru că se roagă. Rugăciunile ei sunt, pare-se, ascultate. Căci femeia nu se prăpădește din cauza lipsurilor și a vieții precare pe care o trăiește. Merge mai departe. Cei care o știu spun că se bucură de sănătate. Doamne ajută!

Povestea ei a impresionat multă lume. Mie mi-a fost relatată de o doamnă din Timișoara care, după ce a aflat despre baba Maria, a urcat din Nădrag pe munte să-i ducă una, alta. La fel ca ea, procedează și alți oameni. Baba Maria îi primește pe toți la casa ei. Umilă. Casa. Dar un palat pentru baba Maria.

Pozele le am de la doamna de la Timișoara, care le are de la altă doamnă. Lanțul slăbiciunilor, cum ar veni.

Și, iarna va veni, curând, și peste muntele din Banat, și peste baba Maria…