Printre tradiționalele ceaune de aluminiu, principala atracție a bâlciului, am mai descoperit un meșteșugar local din Teleorman care trudea din greu să facă câteva scăunele din lemn pentru clienții tot mai puțini amatori de așa ceva. Nici clasicele linguri de lemn, ca să nu mai vorbim de albii sau copăițe nu se mai vând, spune cu tristețe omul, mâhnit că nu are cine să-i ducă mai departe meseria, dar și pentru că nici cumpărători nu mai sunt.
Și chiar dacă sunt, nu mai au bani sau sunt mai zgârciți decât prin alte părți, se plânge un negustor de ceaune venit tocmai din Argeș, care spune că are cea mai bună marfă din târg. Iar la preț se negociază fiecare după puteri și pricepere.
Iarmarocul de altădată, prima atestare documentară a bâlciul de la Giurgiu, datează din iunie 1837, este de domeniul trecutului, dar tot mai puteți vedea câte ceva care să amintească de vremurile trecute.
Iar dacă cei mici au parcul lor de distracție unde se pot distra în voie, celebrii călușei, ce-i drept, au dispărut, părinții se distrează pe ritmuri de manele. Și este lume foarte multă lume, ca pe vremuri.
Pentru cei interesați, marți, de Sfânta Maria, este ultima zi a bâlciului de la Dunăre, organizat în zona Parcului Tineretului, în apropierea hotelului Steaua Dunării.