Beizadeaua și impunitatea: TikTok, handicap și protecție

Dacă mai exista vreo îndoială că dosarul Mario Iorgulescu a depășit de mult sfera juridică și a intrat în zona grotescului public, episodul din ianuarie 2026 o spulberă definitiv. Pentru prima dată, un om condamnat definitiv pentru o faptă soldată cu moartea unui tânăr nu doar că nu execută pedeapsa, dar își permite să iasă public, relaxat, pe TikTok, și să țină lecții despre justiție, victime și „protecție”.

Nu vorbim despre zvonuri. Vorbim despre declarații făcute de propriul autor, în direct, cu o siguranță de sine care spune mai mult decât orice rechizitoriu.

„Justiția din România n-are ce să-mi facă mie, că am acte de handicap.”
„Și nici la pârnaie n-au ce să-mi facă, pentru că și acolo am protecție.”

Aceste fraze nu sunt simple derapaje verbale. Sunt mostre de mentalitate. Ele spun, fără ocolișuri, că autorul nu se teme de statul român, nu se teme de sentințe și nu se teme de consecințe. Dimpotrivă: vorbește ca un om convins că finalul jocului a fost deja negociat.

De la condamnare la spectacol: cum se mută procesul din instanță pe social media

În mod normal, după o condamnare definitivă, spațiul de manevră al unui inculpat ar trebui să fie zero. În cazul lui Mario Iorgulescu, lucrurile stau exact invers: cu cât timpul trece, cu atât discursul devine mai agresiv, mai sfidător și mai sigur pe sine.

TikTok-ul devine astfel o tribună paralelă:

• unde victima este atacată post-mortem;
• unde justiția e ironizată;
• unde certificatul medical e fluturat ca un pașaport de imunitate;
• unde „protecția” e invocată explicit, inclusiv pentru eventualitatea încarcerării.

Asta nu mai e bravada unui tânăr iresponsabil. Asta e cinismul cuiva care a învățat foarte bine cum funcționează sistemul.

Atacul asupra victimei: a doua moarte, publică

Un detaliu extrem de grav din intervențiile publice recente este tentativa explicită de a muta vina pe victima decedată. Afirmații de tipul „era drogat mort” nu sunt simple ieșiri nervoase. Sunt o strategie clasică de reabilitare morală: dacă nu pot scăpa juridic complet, măcar să murdăresc imaginea celui mort.

E o tehnică veche, folosită obsesiv în cazurile cu victime fără voce. Numai că aici produce un efect devastator: statul tace, iar agresorul vorbește. Iar tăcerea statului validează, în percepția publică, abuzul.

„Actele de handicap”: scut medical sau instrument juridic?

După derapajele publice, tatăl lui Mario Iorgulescu, Gino Iorgulescu, a venit cu explicații: fiul său ar suferi de afecțiuni psihice grave, ireversibile, care ar explica atât comportamentul, cât și imposibilitatea executării pedepsei.

Problema nu e că cineva ar avea probleme medicale. Problema e incoerența sistemică pe care cazul o expune brutal.

Întrebarea logică, pe care statul român evită s-o formuleze public, este simplă și legitimă:

Dacă starea medicală este atât de gravă încât blochează executarea unei pedepse, cum a fost posibil un stil de viață care a inclus condus, viteză excesivă, alcool și comportament de risc extrem?

Dacă boala s-a agravat ulterior, statul trebuie să o dovedească transparent.
Dacă boala exista deja, atunci apar întrebări despre responsabilitatea instituțiilor care au permis acel comportament.

În lipsa răspunsurilor clare, „actele” nu mai sunt un argument medical. Devin un scut procedural. În fața căruia publicul strigă, fără jenă, ”La Bălăceanca, nea Gino!!”.

Fraza care dărâmă tot: „și în pușcărie am protecție”

Aici e miezul cel mai toxic al întregii povești. Pentru că nu mai vorbim despre sănătate, empatie sau tratament. Vorbim despre convingerea exprimată public că și sistemul penitenciar e negociabil.

Când un condamnat spune, senin, că „are protecție” inclusiv în eventualitatea încarcerării, mesajul transmis societății este devastator:

• justiția nu e egală;
• pedeapsa nu e certă;
• iar instituțiile statului pot fi ocolite sau domesticite.

Nu contează dacă afirmația e adevărată sau nu. Contează că poate fi rostită fără teamă.

„Taxa pentru grijă juridică”: nu mita, ci resursa

Cazul Mario Iorgulescu arată ceva esențial pentru România anului 2026: scăparea nu funcționează neapărat printr-o șpagă punctuală, ci prin resurse constante.

Ani de:

• avocați de top,
• expertize,
• căi extraordinare de atac,
• mutări juridice,
• contexte medicale,
• timp cumpărat.

Nu există o factură publică totală, dar e limpede că vorbim de sume foarte mari, accesibile doar unui cerc extrem de restrâns. Asta e „taxa” reală: nu pentru nevinovăție, ci pentru flexibilizarea realității.

Pentru omul obișnuit, justiția e un tunel.
Pentru omul cu bani, justiția e un labirint cu semne pe pereți, spre ieșiri.

Nu e un caz izolat. E un manual.

Episodul TikTok nu e un accident de imagine. E manualul impunității explicat de autor, fără perdea.

Un om a murit.
O familie a rămas fără dreptate.
Statul român are o sentință pe hârtie.

Iar condamnatul vorbește liber despre „handicap”, „protecție” și inutilitatea justiției.

Asta nu mai e despre Mario Iorgulescu.
Este despre ce fel de stat suntem când permitem asta.

Iar Mario Iorgulescu? Stați liniștiți, n-are nici pe dracu…