Benzina, acciza și lașitatea coaliției: statul joacă teatru la pompă, iar coaliția joacă ruleta puterii

În România, orice criză externă ajunge inevitabil la două destinații sigure: pompa și bâlciul politic. Așa s-a întâmplat și acum. Când unda de șoc a războiului cu Iranul a început să urce în prețul carburanților, statul român a simulat prompt ceea ce știe să simuleze cel mai bine: controlul.

Intervenția de vitrină: mult zgomot, efect mititel (cât un cercel)

A livrat niște măsuri prezentate solemn, cu aerul că Palatul Victoria a pus mâna hotărât pe volan și a salvat populația din ghearele pieței internaționale. Numai că, privite fără abur propagandistic pe lentilă, aceste intervenții au mai degrabă aspectul unei amenajări de decor decât al unei corecții reale de piață.

România nu e doar lovită de criză, ci și de propria ipocrizie

Plafonezi adaosuri, mai umbli pe ici-colo la exporturi, mai scoți din joben o schemă de sprijin pentru anumite sectoare, mai anunți că „monitorizezi atent”, mai trimiți Consiliul Concurenței să se uite grav la cifre.

Toate acestea produc impresia de mișcare.

09:33, 25.03.2026 • Dezvăluiri

INCREDIBIL. Românii au ajuns să cumpere benzină mai ieftină din Moldova, furnizată de… România

12:25, 05.03.2026 • Energie

10 bani pe litru care costă România sute de milioane de lei

Problema este că impresia de mișcare nu e același lucru cu reducerea serioasă a presiunii din preț. Consumatorul nu trăiește din conferințe de presă și nici din expresii de tipul „statul intervine”. Consumatorul vede un singur lucru: cât costă litrul.

Iar aici începe iritarea socială reală.

Pentru că românului nu i se cere doar să plătească mai mult. I se cere să suporte și lecția morală aferentă: să creadă că statul îl protejează, în timp ce el vede cu ochiul liber că protecția aceea e o pătură prea scurtă, trasă demonstrativ peste un incendiu.

Acciza, marele elefant fiscal din benzinărie

Adevărul pe care autoritățile îl ocolesc cu grația unui hipopotam în patine este foarte simplu: statul român rămâne unul dintre marii beneficiari ai scumpirii carburanților. Nu singurul, desigur. Distribuitorii, traderii, întreg lanțul comercial își iau partea. Dar statul are avantajul suprem: își ia partea legal, rece și sistematic, prin fiscalitate.

Aici stă miezul ipocriziei.

Guvernul se preface că stinge focul, dar stă cu mâna în buzunarul flăcărilor. Accizele, TVA-ul, întreaga arhitectură fiscală fac ca fiecare scumpire să aibă și o componentă bugetară convenabilă pentru stat. De aceea reacția oficială este atât de ambiguă: pe de o parte, trebuie să mimezi compasiunea față de șofer, transportator, fermier, mic antreprenor; pe de altă parte, nu vrei să renunți prea mult la conducta fiscală care îți alimentează bugetul.

De aici și bâlbâiala.

O zi ni se spune că nu se poate umbla la accize. A doua zi ni se sugerează că s-ar putea totuși umbla. O zi auzim că piața trebuie lăsată să respire. A doua zi ni se servește ideea unor plafonări, limitări, controale și „măsuri temporare”. Nu e strategie.

E pendularea clasică a unui stat care vrea și să încaseze, și să pară că suferă alături de populație.

Statul lacom și piața lacomă: alianța care toacă nervii sociali

Aici nu trebuie căzut în naivitatea infantilă potrivit căreia doar statul este vinovat, iar companiile sunt niște îngerași comerciali care luptă eroic cu cotațiile internaționale. Nici vorbă. Dacă statul român excelează la fiscalitate lacomă, o parte din piața carburanților excelează la reflexul de a translata rapid în preț orice motiv de scumpire și de a coborî mult mai lent când motivul se subțiază.

Această combinație produce o senzație socială extrem de toxică:

omul de rând are impresia, nu fără temei, că este prins între două lăcomii perfect compatibile. Una vine cu ștampilă și ordonanță. Cealaltă vine cu panou luminos și litri taxați la zecime. Una îi vorbește despre responsabilitate bugetară. Cealaltă despre dinamica pieței. Între ele, cetățeanul plătește și află că trebuie să înțeleagă contextul internațional.

Numai că populația suportă multe, dar nu la infinit batjocura ambalată tehnocratic.

Când omul vede că statul ia mult, companiile iau și ele, iar el primește în schimb doar discursuri și reglaje cosmetice, nemulțumirea nu mai rămâne economică. Devine psihologică și politică. Devine acel tip de furie mocnită care, la un moment dat, nu mai caută explicații, ci vinovați.

România nu e încă în revoltă…

Asta e partea care merită spusă limpede. România nu este într-un moment de explozie socială clasică, dar este într-un moment de iritare generală acumulată.

Diferența este importantă.

Explozia vine rar și spectaculos. Iritarea, în schimb, roade continuu, destabilizează în tăcere, mută voturi, scade încrederea, întărește discursuri radicale și împinge oamenii spre concluzia că „toți sunt la fel”.

Scumpirea carburanților este exact genul de subiect care amplifică această iritare, pentru că lovește în ceva zilnic, tangibil și ușor de înțeles.

Nu vorbești despre randamente suverane sau despre volatilitate pe futures*. Vorbești despre drumul până la muncă, despre transportul mărfii, despre pâinea de mâine și despre costurile unui lanț întreg de viață obișnuită. De aceea, impactul politic al benzinei și motorinei este întotdeauna mai mare decât par să creadă tehnocrații în birourile lor bine aerisite.

Coaliția „pro-occidentală” și boala ei cronică: guvernarea sub amenințarea permanentă a fugii de la guvernare

„Ieșirea de la guvernare” a devenit coloana sonoră a politicii românești

În paralel cu teatrul de la pompă, România continuă să se bălăcească în mocirla ei politică tradițională.

Aproape că nu mai trece zi fără ca vreun lider de partid, vreun vice, vreun purtător de nervi sau vreun strateg de televiziune să mestecă din nou sintagma „ieșirea de la guvernare”.

A devenit un refren. Nu mai e avertisment excepțional, nu mai e armă rară, nu mai e ultimatum. E zgomot epuizant de fond.

Aici apare absurditatea specific românească.

Avem o coaliție care se revendică solemn ca fiind „pro-occidentală”, responsabilă, matură, destinată stabilității și gestionării unor vremuri dificile. În același timp, fiecare actor din această coaliție pare să țină permanent în buzunar bilețelul cu amenințarea plecării. Adică exact într-un moment regional în care economia e sub presiune, energiile sunt nervoase, iar populația e ușor inflamabilă, puterea politică românească transmite aproape zilnic mesajul că ea însăși nu știe dacă mai vrea să rămână putere.

Asta nu mai e guvernare. E concubinaj cu valiza făcută.

PSD joacă dublu: încasează putere, dar vrea și inocența opoziției

Dintre toate partidele din acest montaj, PSD are poate jocul cel mai recognoscibil. Vrea să rămână suficient de aproape de butoane ca să beneficieze de putere, resurse și control administrativ, dar și suficient de departe de uzura reală a guvernării încât să poată poza oricând în critic al propriului guvern.

Este o performanță de contorsionism politic pe care social-democrații români o stăpânesc de ani de zile.

De aceea tema „analizei după Paște”, a „evaluării”, a „deciziei responsabile”, a „nu susținem un guvern minoritar, dar nici nu mergem cu AUR” spune de fapt ceva foarte simplu: PSD vrea să păstreze maximum de libertate tactică și minimum de răspundere morală.

Cu alte cuvinte, să poată pleca dacă îi convine electoral, dar să poată rămâne dacă împărțirea puterii continuă să fie profitabilă.

Această ambiguitate e prezentată drept maturitate politică. În realitate, este oportunism pur, împachetat în vorbe despre stabilitate.

Guvernarea prin șantaj reciproc nu produce stabilitate, ci oboseală publică

Problema mare nu este doar ce fac partidele între ele. Problema mare este efectul asupra societății.

Când fiecare săptămână vine cu amenințări de tipul „mai vedem dacă rămânem”, „facem o evaluare”, „nu avem obligații față de premier”, „se discută după sărbători”, publicul nu mai percepe coaliția ca pe o formulă de guvernare. O percepe ca pe un cartel de supraviețuire politică în care fiecare îl șantajează pe celălalt pentru o porție mai bună de influență.

Iar asta înseamnă că orice măsură economică, chiar și una utilă, va fi privită cu suspiciune.

Pentru că vine dintr-un mecanism politic în care nimeni nu pare să creadă în mod real nici în programul comun, nici în solidaritatea guvernării, nici în ideea de răspundere colectivă. Toți guvernează, dar fiecare vrea să pară că, la o adică, vina e la altul.

Cea mai mare vulnerabilitate a României nu e doar energetică, ci instituțională

Aici se leagă lucrurile. În plină criză externă, România nu suferă doar din cauza prețului petrolului, a carburanților sau a presiunii fiscale. Suferă și pentru că intră în această perioadă cu o clasă politică nevrotică, fragmentată și obsedată de repoziționare.

Spus un pic altfel, exact când ai nevoie de coerență, ai calcul electoral.

Exact când ai nevoie de mesaj clar, ai bâlbâială strategică.

Exact când ai nevoie de încredere publică, ai ping-pong de ștrand, cu „ieșirea de la guvernare”.

Asta poate deveni mai periculos decât pare.

Pentru că o economie suportă o perioadă de șoc, dacă populația crede că există o minimă ordine în vârful statului. În schimb, când scumpirile se întâlnesc cu senzația că puterea e compusă din oameni care deja se pregătesc să fugă de nota de plată, rezultatul poate deveni politic exploziv.

Nu doar petrolul e inflamabil

România stă astăzi într-o poziție foarte proastă nu pentru că ar fi singura lovită de criza energetică, ci pentru că își adaugă singură propria otravă internă peste șocul extern.

Statul mimează intervenția, dar ezită să lovească serios în propriul apetit fiscal.

Piața se adaptează, dar nu uită să-și apere marjele.

Coaliția guvernează, dar se comportă ca și cum ar fi deja în pre-campanie de divorț.

Aici este pericolul real.

Nu doar că benzina și motorina se scumpesc. Ci că, pe fondul acestor scumpiri, oamenii încep să simtă tot mai clar că sunt administrați de o putere care nu mai inspiră nici încredere, nici solidaritate, nici direcție.

Iar când în aceeași propoziție se întâlnesc lăcomia statului, lăcomia distribuitorilor și lașitatea unei coaliții care își repetă obsesiv propria posibilă destrămare, materialul social rezultat devine extrem de inflamabil.

Futures* = contracte pe prețul viitor.
Se folosesc:

• ca să te protejezi
• ca să speculezi
• ca să citești frica pieței