Blackout-ul digital care a scos oamenii în stradă: marea eroare strategică a Teheranului

Cel mai sofisticat plan de cenzură al Iranului s-a transformat într-un eșec istoric. Reflexul vechi al regimurilor autoritare n-a dus la batista pe țambalul revoltei: când strada fierbe, oprești internetul. Tai firele, închizi robinetul informației, speri că furia se va evapora în tăcere. Iranul a dus acest reflex la un nivel fără precedent în ianuarie 2026, încercând nu doar o pană de net, ci o deconectare chirurgicală, atent dozată, aproape „artistică”. Rezultatul? Exact opusul a ceea ce spera Teheranul: proteste mai mari, mai radicale și mai greu de controlat.

Oprirea totală nu mai e brută. E „inteligentă”

Începând cu 8 ianuarie, Iranul a implementat cea mai dură formă de cenzură digitală din istoria sa recentă. Nu vorbim despre încetiniri sau blocaje selective, ci despre dispariția semnalului: internet tăiat, apeluri internaționale restricționate, rețele mobile care afișau sec „fără internet”. Practic, o țară întreagă a fost aruncată într-o pustietate digitală.

Diferența față de episoadele anterioare? De data aceasta, statul a încercat să nu se sinucidă administrativ. A păstrat, printr-un sistem de „liste albe”, canale minime pentru aparatul de propagandă și pentru funcționarea instituțiilor-cheie. Adică: populația pe întuneric, puterea pe lumină. Liderul suprem, Ali Khamenei, a continuat să posteze online, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un detaliu care a aprins și mai tare spiritele.

De ce a explodat totul

Planul era simplu: fără internet, fără coordonare; fără coordonare, protestele se sting. Numai că regimul a ignorat un lucru elementar: internetul nu mai e doar un instrument de mobilizare, ci o infrastructură de viață. Când îl tai, nu oprești doar mesajele de pe rețele, oprești plăți, bănci, transport, acces la informații vitale. Oamenii nu devin docili; devin disperați.

Rezultatul a fost o radicalizare accelerată. În lipsa ecranelor, iranienii au ieșit în stradă. Fără scroll infinit, frustrarea s-a transformat în prezență fizică. Plictiseala, furia și incertitudinea au lucrat mână în mână. Blocada digitală a devenit combustibil social.

Un precedent care bântuie regimurile

Istoria recentă e plină de astfel de episoade: Egiptul lui Mubarak, Afganistanul sub talibani, chiar și Iranul în 2019. De fiecare dată, oprirea internetului a avut costuri uriașe pentru stat și rezultate discutabile în teren. De data aceasta însă, Iranul a vrut să demonstreze că a „învățat lecția” și că poate gestiona o societate în regim degradat, pe termen lung, fără să se prăbușească administrativ.

Doar că societatea nu e un server care poate rula în „safe mode”.

Tehnologia ca boomerang

Ironia supremă: tocmai sofisticarea planului a contribuit la eșec. Iranul a investit ani în dezvoltarea unui „internet național”, inspirat din modelul chinezesc, menit să izoleze utilizatorii de exterior. Numai că izolarea completă a expus o realitate crudă: economia, educația, comerțul, viața cotidiană depind de conexiuni globale. Când le tai, nu controlezi haosul — îl multiplici.

Chiar și soluțiile alternative, considerate salvatoare în trecut, au fost neutralizate. Rețeaua satelitară Starlink, asociată cu Elon Musk, a devenit inutilizabilă în multe zone. VPN-urile au căzut. Proxy-urile au fost blocate. A rămas doar vocea — și strada.

Politica externă, combustibil intern

În paralel, tensiunea a fost alimentată și din exterior. Donald Trump a transmis avertismente dure, iar reacția regimului a fost predictibilă: negare, acuze, mobilizare ideologică. Dar pentru omul de pe stradă, aceste schimburi de replici nu rezolvau problema imediată: viața devenise impracticabilă.

Când nu poți verifica un cont, nu poți face o plată, nu poți afla ce se întâmplă în lume, revolta capătă un caracter existențial. Nu mai protestezi pentru o reformă abstractă; protestezi pentru funcționarea normală a zilei de mâine.

De ce „a avut efectul invers”

Pentru că autoritățile au confundat controlul informației cu controlul realității. Internetul nu e doar o platformă de organizare; e o extensie a societății. Când o tai, nu redu zgomotul — îl muți. Din online în offline. Din ecran în stradă. Din hashtag în mulțime.

Mai mult, blocada a creat o solidaritate neașteptată între grupuri care, în mod normal, nu protestau împreună: comercianți, investitori, studenți, muncitori. Toți loviți simultan de aceeași decizie absurdă.

Lecția pe care regimurile nu vor s-o învețe

Iranul a demonstrat ceva esențial pentru secolul XXI: cenzura totală nu mai e un instrument de stabilizare, ci un accelerator al crizei. Poți construi firewalls, poți rafina liste albe, poți mima funcționarea statului într-o bulă digitală. Dar nu poți opri o societate conectată să reacționeze atunci când o dezbraci, brusc, de normalitate.

Paradoxal, cu cât cenzura e mai „deșteaptă”, cu atât eșecul e mai spectaculos. Iar în ianuarie 2026, Iranul a oferit lumii o demonstrație dură: oprești internetul ca să salvezi regimul și ajungi să salvezi revolta.

Finalul? Încă deschis. Dar un lucru e limpede: în epoca hiperconectării, tăcerea impusă urlă mai tare decât orice postare.

Situația, la zi

La 10 ianuarie 2026, tabloul din Iran arată ca o criză în trei straturi: stradă, represiune, și un stat care încearcă să funcționeze „pe avarii” după ce a tăiat comunicațiile.

Blackout-ul nu a liniștit nimic…

… dimpotrivă, a împins protestele spre o formă mai imprevizibilă și mai greu de controlat, tocmai fiindcă a scos din priză lucruri banale (plăți, bănci, acces la informații, coordonare minimă) și a transformat frustrarea în prezență fizică.

În paralel, semnalele din presa internațională indică faptul că regimul joacă la două capete:

Pe de o parte, escaladează (arestări, presiune, alertă ridicată), pe de altă parte pare obsedat să păstreze canale „albe” pentru propagandă și pentru uzul aparatului de stat – adică populația e în beznă, iar vârful puterii încă mai are fereastra lui spre lume.

Iar partea cu „ayatollahul pleacă” e, azi, mai degrabă un amestec de informații și zvonuri cu miros de panică:

Există relatări că la final de decembrie au fost zboruri repetate de tip cargo între sudul Rusiei și Teheran, interpretate ca logistică sensibilă (arme/muniții) sau chiar ca mutări de active (aur), iar în Parlamentul britanic au fost invocate astfel de rapoarte ca posibil semn că elita își pregătește „viața de după”.

Separat, au apărut materiale care vorbesc despre un „plan B” pentru Khamenei – refugiu la Moscova cu un cerc restrâns – dar, foarte important, asta rămâne la nivel de speculație bazată pe surse indirecte, nu un fapt confirmat public.

Cu alte cuvinte:

Nu știm dacă pleacă, însă știm sigur că regimurile care se simt tari nu își cară discret „plasa de siguranță”.