Bolnavii de cancer vor putea retrage integral banii din pensia privată – între gest uman și marketing politic

Comisia de buget-finanțe din Senat a aprobat amendamentul prin care bolnavii de cancer pot primi, la cerere, 100% din banii acumulați în fondurile private de pensii. Inițiativa îi aparține senatoarei Nicoleta Pauliuc (PNL), susținută de Gabriela Horga, Marius Humelnicu și Adrian Streinu-Cercel.

„Astăzi, Comisia de buget-finanțe din Senat a făcut un pas important pentru demnitatea și liniștea sufletească a bolnavilor de cancer: pacienții oncologici vor putea primi, la cerere, 100% din valoarea activului personal sub formă de plată unică”, a declarat Pauliuc.

Un amendament cu miză vitală

Până acum, legislația prevedea că la pensionare se poate retrage maximum 30% din suma acumulată, restul urmând a fi eșalonat pe opt ani sau transformat în pensie viageră. Amendamentul schimbă regulile pentru pacienții oncologici, care vor avea acces rapid la întreaga sumă.

Pentru cei aflați în fața celei mai grele încercări a vieții, acest drept nu înseamnă doar bani, ci șansa de a accesa tratamente, de a pleca la clinici din străinătate, de a obține siguranță și libertate într-un moment în care totul pare scăpat de sub control.

Compasiune sau calcul rece?

E o decizie bună, fără îndoială. Dar e și una care ridică întrebări. De ce a fost nevoie de atâta timp pentru ca un bolnav să poată avea acces la propriii bani? Și de ce doar pacienții oncologici?

Politicienii aleg să-și arate compasiunea acolo unde riscul de imagine e maxim. Niciun parlamentar nu vrea să fie văzut votând împotriva unei legi pentru bolnavii de cancer. E un calcul electoral clar: emoția publică e mai puternică decât argumentul contabil.

În același timp, alte categorii de pacienți cronici rămân pe dinafară. Bolnavii de insuficiență renală, cei cu hepatite grave sau cu boli rare costisitoare nu intră în grila compasiunii legislative. Suferința lor nu aduce aceleași puncte de imagine.

Paradoxul: cine a avut încredere plătește prețul

Ironia amară e că cei care cer acum banii sunt tocmai oamenii care au avut încredere în sistem. Au contribuit zeci de ani, și-au pus deoparte pentru bătrânețe, dar au ajuns să aibă nevoie de fonduri mai devreme. Statul le deschide ușa, dar nu dintr-o filosofie liberală („banii tăi, decizia ta”), ci dintr-o logică cinică: mulți dintre acești bani n-ar mai fi fost plătiți niciodată, pentru că boala decide înaintea pensiei.

Compasiunea de vitrină

Amendamentul va trece, cel mai probabil, și va aduce o gură de oxigen pentru sute de pacienți. Dar adevărata întrebare rămâne: vom continua să reparăm doar consecințele dramatice, sau vom construi un sistem medical care să nu-i oblige pe bolnavi să-și finanțeze singuri supraviețuirea?

Deocamdată, politicienii au bifat o victorie de vitrină. O măsură necesară, dar insuficientă. Iar gustul final e dulce-amar: da, oamenii își pot lua banii. Dar faptul că trebuie să facă asta pentru a-și cumpăra tratamentul este dovada eșecului unui stat care ar fi trebuit să le ofere aceste șanse fără să-i oblige să-și lichideze ultima rezervă.

Amendamentele care nu ar fi trebuit să existe

Faptul că discutăm astăzi de asemenea amendamente arată un paradox amar: esența pensiilor private este proprietatea. Banii aceia nu aparțin nici statului, nici administratorilor de fond, ci exclusiv celui care a muncit și i-a depus. Orice lege care restricționează accesul la propriile economii pornește de la o confuzie fundamentală: tratăm contribuabilul ca pe un minor în custodia statului, nu ca pe un adult responsabil de resursele lui.

Într-o logică firească, asemenea excepții n-ar fi trebuit niciodată să fie necesare.

Proprietatea, odată recunoscută, nu poate fi condiționată de boală, vârstă sau voința unui funcționar. Faptul că avem nevoie de un amendament special pentru bolnavii de cancer nu e doar un gest de compasiune, ci și recunoașterea tacită că sistemul a fost conceput greșit de la început: a pus sub semnul întrebării un principiu elementar – acela că banii tăi sunt ai tăi.