Caietul pierdut al lui Brâncuși: 39 de schițe care redeschid atelierul din Montparnasse

Un caiet mic, găsit într-un dulap prăfuit din Țările de Jos, reușește ce nu mai reușește de mult politica culturală a României: să pună din nou numele lui Brâncuși în centrul discuției mondiale despre arta modernă.

Un caiet scos din dulap și aruncat direct în istoria artei moderne

Povestea, în sine, e de film: într-o colecție privată din Țările de Jos, cineva deschide un dulap vechi și dă peste un caiet aparent banal. Hârtie îngălbenită, copertă cu adresa unui atelier din Paris – „54 rue du Montparnasse” – și, în interior, 39 de schițe, nouă semnături și câteva note scrise de mână.
Nu e carnetul unui student oarecare, ci un caiet de lucru al lui Constantin Brâncuși, datat aproximativ între 1908 și 1916 – adică exact perioada în care „răzeșul din Hobița” se transformă, la Paris, în arhitect al sculpturii moderne.

Experții vorbesc deja despre „un ansamblu cu valoare documentară notabilă pentru istoria artei moderne”. Tradus: nu e un moft de colecționar, ci o piesă de puzzle care lipsea din înțelegerea felului în care Brâncuși își construia formele.

Brâncuși desenatorul: laboratorul din spatele sculpturilor-simbol

Brâncuși e asociat reflex cu piatra, bronzul, lemnul, Coloana, Pasărea, Cumințenia. Uităm adesea că, înainte de a tăia în blocul de piatră, artistul era un desenator fin, obsedat de linie și de raportul dintre curbe.

Caietul descoperit documentează tocmai această „practică grafică”:
– schițe de capete, siluete, forme ovoidale;
– variații ale aceleiași teme, împinse până la esență;
– studii care trimit direct la lucrări emblematice precum „Noul-născut”, „Muza adormită” sau „Sărutul”.

Interesant este și amestecul de tehnici: mină grafică, creion colorat, tuș. Brâncuși, pe care îl știm ca maestru al formei reduse la absolut, apare aici ca un cercetător vizual, dispus să testeze, să murdărească hârtia, să se joace, să greșească.

Într-o lume care îl mitizează până la rigiditate, caietul ăsta îl umanizează brusc: nu e doar Titanul din bronz și piatră, ci un om singur într-un atelier de Montparnasse, încercând pe hârtie zeci de variante până când forma „sună” perfect.

De ce e atât de mare lucru un caiet de 39 de desene?

Pentru că caietele lui Brâncuși sunt extrem de rare. Se cunosc foarte puține, risipite prin câteva colecții publice mari ale lumii. Fiecare nou caiet autentic verificat nu e doar o piesă de muzeu în plus, ci:

• o arhivă a mâinii sale – felul în care apasă, taie, simplifică;
• o fereastră în timp către momentul în care sculptura europeană se muta din zona decorativă în zona ideii pure;
• un document al „tranziției” de la figurativ la abstract, pe care istoricii artei îl tot discută, dar îl pot demonstra mult mai clar cu astfel de materiale.

Caietul descoperit acum vine cu încă un bonus: va fi integrat într-un corpus de 61 de desene, analizat de un comitet științific internațional. Adică nu vorbim despre un „fetiș de licitație”, ci despre muncă serioasă de cercetare: identificare, comparare cu desene din marile colecții, raportare la operele sculpturale cunoscute.

Cu fiecare astfel de pas, Brâncuși nu mai e doar numele bun de lipit pe afișe electorale și pe pliante turistice, ci revine acolo unde îi este locul: în discuția globală despre cum s-a născut arta modernă.

Brâncuși – nu „brand național”, ci placă turnantă a secolului XX

E un reflex obositor al discursului autohton: „Brâncuși, brand național”.
Nu, Brâncuși nu e brand. E infrastructură.

Fără el, sculptura secolului XX arată altfel.
– Ideea de a reduce forma până la esență geometrică.
– Curajul de a lăsa materia „să respire”, fără decorație inutilă.
– Dialogul dintre tradiția populară românească și avangarda pariziană.

Toate astea au făcut din Brâncuși un punct de cotitură. De-aia îl găsești în toate manualele serioase de istoria artei, indiferent că au fost scrise la Paris, New York sau Tokyo.

Caietul descoperit acum nu face decât să confirme, la un nivel intim, ceea ce criticii știu de mult: nimic la Brâncuși nu e „întâmplător” sau „inspirație bruscă”. În spatele fiecărei curbe perfecte din bronz stau zeci de încercări în grafit, tuș și culoare, într-un dialog continuu între mână și idee.

România și Brâncuși: eternul decalaj între vorbe și fapte

Mai e un detaliu imposibil de ignorat: descoperirea a fost făcută iarăși în afara României. Caietul nu stătea cuminte într-un sertar al unei instituții românești, ci într-o colecție privată occidentală, identificat de experți de acolo, verificat cu arhive de acolo, trimis către comitete științifice de acolo.

Noi ce facem în tot timpul ăsta?
– Ne certăm pe cine inaugurează ce bust și unde;
– facem proiecte monumentale care se împotmolesc în birocrație;
– ne amintim de Brâncuși când putem stoarce un pic de PR sau de turism electoral.

Între timp, adevărata cercetare – aceea care intră în carne, în hârtie, în pigmenți, în succesiunea liniilor dintr-un caiet – se întâmplă liniștit, în laboratoare și instituții care chiar cred că Brâncuși nu e doar „al românilor”, ci al istoriei artei.

Un caiet mic, o întrebare mare

Descoperirea acestui caiet ar trebui să ne bucure, dar și să ne pună pe gânduri.
Ne arată că:
– Brâncuși încă are ce să ne spună, la peste o sută de ani distanță;
– lumea mare a artei îl tratează în continuare ca pe un teritoriu de explorat;
– iar noi, aici, între două scandaluri politice, avem șansa să ne întrebăm foarte simplu:

suntem doar proprietarii unui nume pe pașaportul cultural sau ne comportăm, în sfârșit, ca niște parteneri serioși în înțelegerea operei lui?

Un caiet ieșit dintr-un dulap olandez nu poate răspunde la asta.

Dar poate, măcar, să ne oblige să ridicăm privirea din micile noastre mize și să recunoaștem că, atunci când vine vorba de Brâncuși, istoria artei tocmai a scris încă o pagină.
Întrebarea e dacă noi rămânem iar pe margine, doar s-o aplaudăm, sau începem să facem ceva ca să nu ne mai scape, unul câte unul, toate caietele care contează.