Călăreții iluziei: de ce continuăm să ne dăm importanți pe spinarea unui cal mort

Există un moment — acel punct de inflexiune tăcut, dar devastator — când îți dai seama că tragi de ceva care nu mai funcționează. Ai investit timp, nervi, bani, promisiuni, discursuri de auto-motivare și PowerPoint-uri colorate, dar… calul e mort. Nu șchioapătă. Nu doarme. Nu se odihnește. E, pur și simplu, mort.

Cum ne încăpățânăm să resuscităm idei eșuate, proiecte decrepite și relații expirate, doar pentru că ne e frică să spunem: „Gata, nu mai merge.”

Și totuși, în loc să cobori demn din șa și să-ți cauți un nou drum, tu… pui mâna pe bici.

România, căluțul sleit care încă respiră: cravașa nu-l mai învie, ci îl îngroapă

Suntem o națiune care-și biciuiește cu zel propriii cai morți. De fiecare dată când sistemul crapă, când economia gâfâie, când încrederea în viitor se prăbușește, statul român reacționează… intensificând efortul de a stoarce ce nu mai are vlagă.

Cravașa simbolică – a taxelor, birocrației, reformelor cu nume pompoase și rezultate zero – lovește din ce în ce mai des în pielea unei țări epuizate. România, sărăcuța, nu e (încă) moartă. Dar nici vie nu mai pare. O ținem între perfuzii și înjurături, între speranțe difuze și decizii sinucigașe.

Continuăm să încalecăm idei obosite, instituții fără suflu, strategii scrise la beție și proiecte copy-paste. Întrebarea nu mai e dacă vom obosi calul, ci când vom constata că suntem deja în șa, galopând spre groapă.

Obiceiul de a continua dincolo de evidență

Știm că nu mai are rost. Dar refuzăm să acceptăm. De ce? Pentru că mintea noastră e o mașinărie vicleană care urăște pierderile. Așa se naște capcana costurilor irecuperabile: dacă tot am cheltuit ani, demnitate și combustibil emoțional, cum să renunț acum? E ca și cum ai spune: „Dacă tot m-am înecat până la gât, hai să înghit și apa.”

Așa ajungem să ne agățăm de proiecte sterile, joburi care ne ucid, relații de carton, lideri incompetenți și visuri expirate. Călărim cai morți cu un profesionalism de invidiat.

Arsenalul ridicol al auto-amăgirii

Amerindienii, mai înțelepți decât noi, au sintetizat totul într-un proverb: „Când descoperi că încaleci un cal mort, cea mai bună strategie e să te dai jos.”

Noi, în schimb, ce facem?

• Cumpărăm un bici mai mare. Sperăm că dacă urlăm mai tare, se urnește.
• Schimbăm călărețul. Dăm vina pe „lider”, pe „context”, pe „echipă”. Calul? Lasă, e ok.
• Facem un grup de lucru. Punem zece oameni să analizeze starea animalului. Scriem concluzii pe flipchart-uri.
• Vizităm alte triburi. Să vedem cum călăresc și alții cai morți. Ne liniștim că nu suntem singuri.
• Redefinim moartea. „E doar letargic.” „Are o zi proastă.” „E pe cale să renască.”
• Îl promovăm. Îi punem o eșarfă și îl facem șef peste alți cai morți.

Toate astea sună ridicol — dar sunt exact comportamentele pe care le vedem zilnic în companii, instituții publice, relații și chiar în propria noastră viață.

Când insiști prea mult, te transformi în scheletul calului

Ne este teamă că renunțarea ar însemna eșec. Dar realitatea e că tocmai această incapacitate de a renunța ne ține prizonieri. Ajungem să fim călăreți fantomatici ai unor iluzii de mult îngropate, dar cosmetizate cu flori de plastic.

Totul devine o parodie: proiectul care nu produce nimic e „strategic”, relația care te sufocă e „de lungă durată”, angajamentul absurd e „dovadă de consecvență”. Ne tragem singuri un glonț în picior și numim asta „adaptare”.

Da, e valabil și pentru țări întregi

România e un excelent studiu de caz. Ne încăpățânăm să tragem de structuri care put, de instituții moarte clinic, de idei despre „reformă” care au eșuat de cincisprezece ori. Să vorbim despre pensii speciale, de exemplu. Știm că nu mai sunt sustenabile. Știm că încalcă principiul echității. Știm că n-au nicio legătură cu realitatea economică. Și totuși, ce facem? Le întreținem. Le împodobim. Le mai punem și coroane.

Am văzut guverne deosebit de ”responsabile” care refuză să recunoască moartea unui sistem, pentru că… „nu se cade”, „nu se poate”, „nu acum”. Privirea sinceră spre calul mort nu există. Cravașa… da, e acolo, mereu.

Caii morți ai României actuale – ce continuăm să cravașăm, deși e clar că nu mai mișcă

Există în România o adevărată herghelie de „cai morți” pe care statul, partidele, guvernele și chiar o parte din populație îi țin în viață doar prin iluzii, birocrație și o cravașă imaginară. Să-i numim pe câțiva din acești căluți prăbușiți:

1. Sistemul de educație de stat

Manuale din alte epoci, profesori care trăiesc cu frica schimbării, un Bacalaureat irelevant și reforme anunțate la fiecare ministru nou. Adevărul este simplu: nu mai există legătură reală între școală și societatea vie. Ne prefacem că „formăm caractere” într-o lume în care analfabetismul funcțional a devenit normă. Sistemul de educație este un cal mort pe care îl punem să tragă după el „România educată”.

2. Reforma sănătății

Din 1990 încoace, toate guvernele au „reformat” sistemul de sănătate, în esență închizând spitale, schimbând denumiri și decorând ministerul. În realitate, avem un hibrid disfuncțional între privat și stat, cu medici extenuați, spitale murdare și un pacient transformat în contabil al propriilor investigații. Cravașa: digitalizare. Calul: îngropat în corupție.

3. Partidele vechi și ideologia de duzină

PSD, PNL și toate formațiunile provenite din „grosul” politicii post-decembriste nu mai au nicio ideologie reală. Ele funcționează ca SRL-uri cu filiale, unde criteriul de promovare este supunerea și obediența, nu meritul. Ne prefacem că votăm „stânga” sau „dreapta”, dar în realitate cravașăm același cal putred: clientelismul etern.

4. Parlamentul României

O instituție care ar trebui să fie oglinda lucidă a poporului a devenit o galerie de somnambuli ridicând mâna la comandă. Oamenii intră pe liste pentru pensii speciale, pentru contracte sau pentru imunitate, nu pentru idei sau viziuni. În continuare, cravașa e ridicată: „reprezentativitate”, „dezbateri”, „transparență”. În realitate, calul stă pe o parte, cu burta la soare.

5. CNADNR-ul și autostrăzile invizibile

Fie că s-a numit CNADNR, CNAIR sau altă variantă rebranduită, această instituție a devenit sinonimă cu neputința. Avem planuri de autostrăzi încă din anii ’90. Se fac licitații, studii de fezabilitate peste studii, iar calul moare din nou înainte să se înalțe primul pod. Cravașa: „absorbția fondurilor europene”.

6. Ideea că justiția e reformată

Justiția a fost „reformată” cu fiecare scandal public, cu fiecare Comisie Europeană care a mai tras o scrisoare. Realitatea este că sistemul funcționează ierarhic, feudal, cu impunități grave la vârf și excese de zel la bază. Se pensionează magistrați la 49 de ani cu 20.000 de lei pensie, iar noi cravașăm calul mort al „statului de drept”.

7. Curtea Constituțională

O instituție care trebuia să apere Constituția a ajuns un cal mort în serviciul interesului politic. Deciziile sunt aproape previzibile: cine are majoritatea, are și dreptatea constituțională. O instanță care și-a pierdut busola morală. Cravașa: „independență”.

8. Proiectul regionalizării

Din când în când, cineva scoate din sertar proiectul regionalizării. Se fac hărți, se promit fonduri europene, se plimbă experți la Bruxelles. Dar nimeni nu vrea să piardă județul, biroul, puterea locală. Așa că stăm în același cal mort, cu 41 de baronați care se calcă pe bombeuri. Cravașa: „eficientizarea administrativă”.

9. Televiziunile de știri

Încă le numim „televiziuni” deși ele sunt, în esență, organe de propagandă, emise din sediile partidelor sau din curțile miliardarilor interesați. Calul e mort de mult, dar emisiunile continuă să turuie, ca niște ventriloci care refuză să accepte realitatea. Cravașa: „libertatea presei”.

10. România ca stat social

Se repetă că România este un stat social, că protejează cetățeanul, că are grijă de pensionari și copii. Dar spitalele cer bani pe sub mână, școlile supraviețuiesc din fondul clasei, iar asistații trăiesc din umilințe. Cravașa: „echitate”, „drepturi fundamentale”. Realitatea: un cal demult împușcat în grajd.

Dacă e să învățăm ceva din metafora calului mort, este că nu mai putem continua în minciună. În loc să tragem cu furie de niște relicve instituționale, poate e timpul să ne dăm jos, să evaluăm terenul și să găsim o cale de mers pe jos – în demnitate.

Cum arată curajul adevărat

Adevărata forță nu e să tragi de ceva până crapă. Ci să recunoști că s-a terminat. Că ai făcut ce-ai putut. Că unele lucruri nu pot fi resuscitate cu speranță, nici cu PR.

Să cobori de pe calul mort nu înseamnă că ai pierdut. Înseamnă că ești liber să cauți altceva viu. Înseamnă că nu te identifici cu o greșeală. Că înțelegi că timpul e o resursă prețioasă, nu un tribut pentru orgolii.

Poți spune: „Am învățat. Mulțumesc. Mă opresc aici.” Și s-o iei de la început, pe jos.

Ultimul sfat

Data viitoare când simți că te afunzi în ceva care nu-ți mai aduce nimic bun, întreabă-te sincer:
„Încă merge calul? Sau doar mă tem să mă dau jos?”

Dacă răspunsul e cel pe care îl știi deja, dar nu vrei să-l rostești…
E timpul să-l lași în urmă.

Și poate, doar poate, să reînveți să mergi pe jos.

Fiindcă mersul pe jos face piciorul frumos, dar și mintea limpede.