Când începe toamna astronomică. Fenomenul echinocțiului: între știință, istorie și mit

Pe 22 septembrie are loc echinocțiul de toamnă, momentul care marchează trecerea de la vară la toamnă din punct de vedere astronomic. Spre deosebire de începutul toamnei meteorologice, calculat pe baza statisticilor climatice și fixat la 1 septembrie, toamna astronomică începe odată cu echinocțiul, ziua în care durata zilei și a nopții sunt aproape egale pe toată planeta.

Ce înseamnă echinocţiul

Fenomenul are loc ca urmare a poziției Pământului față de Soare. În această zi, axa planetei nu este înclinată nici spre Soare, nici departe de el. Asta face ca lumina și întunericul să fie distribuite aproape egal la toate latitudinile. Practic, soarele de la amiază traversează ecuatorul ceresc, îndreptându-se spre emisfera sudică.

Pentru locuitorii din emisfera nordică, echinocțiul din septembrie înseamnă sfârșitul verii și începutul toamnei astronomice. În schimb, pentru emisfera sudică, același moment marchează sfârșitul iernii și începutul primăverii.

Deși termenul „echinocțiu” provine din latinescul „aequus” (egal) și „nox” (noapte), specialiștii atrag atenția că durata zilei nu este exact aceeași cu a nopții. Din cauza refracției luminii solare în atmosferă, ziua durează în realitate puțin mai mult de 12 ore. La ecuator, ziua are aproximativ 12 ore și 6 minute, în timp ce la 60 de grade latitudine nordică ajunge la 12 ore și 16 minute.

Toamna astronomică va dura până la solstițiul de iarnă

Un mod simplu de a observa echinocțiul este să priviți apusul soarelui pe 22 septembrie. În această zi, astrul coboară exact la vest – un fenomen care are loc doar de două ori pe an, la echinocțiile de primăvară și de toamnă.

Echinocțiul a fost remarcat și venerat de multe civilizații antice, care au integrat fenomenul în arhitectura lor. La Chichén Itzá, în Mexic, pe Piramida lui Kukulcán apar la apus umbre triunghiulare ce seamănă cu un șarpe care coboară pe trepte. În Cambodgia, la complexul Angkor Wat, răsăritul din ziua echinocțiului se aliniază perfect cu intrarea principală a templului.

Toamna astronomică va dura până la solstițiul de iarnă, pe 21 decembrie, cea mai scurtă zi din an pentru emisfera nordică. Următorul echinocțiu va avea loc pe 20 martie 2026 și va marca începutul primăverii.

Cum a fost descoperit echinocțiul

Echinocțiul nu este o descoperire modernă, ci un fenomen observat încă din cele mai vechi timpuri. Civilizațiile antice au urmărit cu atenție mișcările Soarelui și au remarcat zilele din an în care lumina și întunericul păreau să fie egale. Pentru egipteni, babilonieni și mayași, aceste momente aveau o importanță religioasă și agricolă, marcând începutul sezonului de recolte sau al semănatului.

Multe monumente antice, precum Stonehenge în Anglia sau Piramida lui Kukulcán de la Chichén Itzá din Mexic, au fost construite astfel încât razele soarelui de la echinocțiu să se alinieze perfect cu pietrele sau treptele templelor, dovadă a cunoștințelor astronomice surprinzător de avansate.

În Grecia antică, Hiparh din Niceea (sec. II î.Hr.) a calculat poziția exactă a Soarelui la echinocții și a descoperit chiar fenomenul de precesie a echinocțiilor – lenta schimbare a axei Pământului în timp. Ulterior, echinocțiile au devenit esențiale pentru alcătuirea calendarelor și pentru orientarea în spațiu și timp.

Mai târziu, în calendarul creștin, echinocțiul de primăvară a fost folosit ca reper pentru stabilirea datei Paștelui, ceea ce arată cum știința și religia se împleteau în organizarea vieții comunităților.

Astăzi, astronomii pot calcula momentul exact al echinocțiului cu o precizie de fracțiuni de secundă, însă fascinația pentru acest fenomen rămâne aceeași ca în urmă cu mii de ani: un punct de echilibru între lumină și întuneric, care a inspirat omenirea de-a lungul istoriei.