Care este instituția în care românii au cea mai mare încredere. Și de ce.

În fiecare sondaj serios din ultimii ani, răspunsul e același: armata e instituția în care românii au cea mai mare încredere. Potrivit celor mai recente măsurători sociologice, aproximativ 63% dintre români spun că au „destulă” sau „foarte multă” încredere în Armată. Pe locul doi vine Biserica (aprox. 57-58%), apoi Academia Română (circa 46-47%), Poliția (în jur de 43%) și Banca Națională (42-43%). La coadă, jalnic, stau Guvernul, Parlamentul și partidele politice, care abia adună două cifre și alea chinuite.

Același tipar se vede de ani buni:

Armata și Biserica în vârf, Parlamentul sub apă. În 2023 și 2024 Armata trecea uneori chiar de 70% încredere declarată, în timp ce Parlamentul plutea în zona 10-15%. Diferența e atât de mare încât aproape nu mai pare din aceeași țară.

Pe scurt:

românii au încredere în uniformă, nu în costum. În oamenii care zic „execut”, nu în oamenii care zic „vedem noi”. În disciplină, nu în dezbatere. În ordine, nu în politică.

Și aici deja intrăm pe teren minat.

Armata sus, Parlamentul jos…

Să ne uităm puțin mai atent la cifrele astea, că nu sunt doar statistici, sunt raze X pe societate:

• 63% încredere în Armată.
• 57-58% încredere în Biserică.
• ~47% încredere în Academia Română.
• ~43% în Poliție.
• ~42% încredere în Banca Națională.
• sub 40% în Primărie și Președinție (adică „încă nu m-au dezamăgit complet, dar atenție”).
• sub 30%, uneori chiar pe la 20%, în Guvern.
• pe la 10-15%, vai mama lui, Parlamentul.
• partidele politice sunt efectiv material toxic: încredere ~10%.

Ce înseamnă asta, fără floricele?

1. Oamenii au încredere în instituțiile care par să facă, nu să vorbească. Armata, Poliția, Banca Națională. Chiar dacă nu știu în detaliu ce fac, au impresia că cineva e acolo la butoane și nu doarme.
2. Oamenii au încredere în instituțiile care nu-i ceartă zilnic la televizor. Biserica, Academia Română. Au aura de „noi suntem deasupra scandalului politic”.
3. Oamenii NU au încredere în instituțiile care decid efectiv legi, bugete, taxe, salarii, pensii. Adică în fix cele care le organizează viața de zi cu zi: Guvernul și Parlamentul. Asta e foarte grav pentru o democrație. E practic o palmă pentru sistemul reprezentativ.

Pe scurt: românii nu cred în reprezentare, ci în autoritate. Ceea ce sună foarte romantic până când te uiți istoric ce înseamnă „autoritatea” în România.

De ce ținem armata pe un soclu atât de înalt?

De ce rămâne Armata pe primul loc în toate sondajele, aproape indiferent de scandaluri, miniștri ai apărării ajunși acolo nu se știe cum, licitații cu probleme sau întârzieri la dotare?

Sunt câteva răspunsuri simple și un răspuns incomod.

Răspunsurile simple:

• Armata e percepută ca apolitică. Oamenii simt că militarii nu apar la televizor să mintă. Că nu fac circ parlamentar. Că nu fac scandal pe bani publici, nu negociază pensii speciale în direct. Imaginea e: „ăștia tac și-și văd de treabă”. Percepția contează mai mult decât realitatea tehnică.

• Armata e acum sinonimă cu NATO. Pentru românul obișnuit, „suntem în NATO” înseamnă „nu vine nimeni peste noi fără să vină și americanii”. Asta dă un sentiment de protecție psihologică. Armata devine nu doar a României, ci parte dintr-un scut mai mare. E halatul alb al Vestului, purtat local.

• Războiul din Ucraina. Invazia rusă a făcut brusc foarte clar că războaiele nu sunt ceva din manualul de istorie. Sunt la 300 km de Suceava. În momentul în care vezi tancuri reale, nu metafore, brusc respectul pentru uniformă nu mai e folclor. E instinct de supraviețuire.

Toate astea sunt legitime.

Dar acum vine răspunsul incomod:

Noi nu avem încredere în armata de azi, ci în mitul armatei dintotdeauna.

E același mit care ni s-a băgat în cap pe tot parcursul secolului XX și apoi tunat la maxim în comunism: „tradițiile glorioase de luptă ale armatei române”, „eroismul neatârnării”, „apărătorii ființei naționale”, „onoarea patriei la hotare”.

Era refrenul oficial, repetat obsesiv de Ceaușescu la parade, ca să justifice nu doar regimul lui, ci inclusiv ideea că România e „singură împotriva tuturor și totuși demnă”.

În traducere liberă: el era genial și poporul era viteaz. Restul lumii, să ne lase.

Aceeași coloană sonoră se aude și azi.

Când românul spune „am încredere în Armată”, nu spune neapărat „cunosc nivelul de pregătire operațională al brigăzii mecanizate X”. El spune altceva, foarte emoțional: „Armata e ultima redută. Nu ne lasă baltă. Nu ne vinde.”

E reflexul unei țări care nu are încredere în propriii politicieni și a agățat speranța de un simbol mai vechi decât politicienii.

E o încredere afectivă, nu o încredere informată.

Și aici e problema.

Cât de sănătos e?

Depinde cum o privești.

Pe de o parte, nu e rău că Armata are acest capital uriaș de credibilitate. Într-o țară de frontieră NATO, într-o epocă în care Rusia e agresivă și instabilă, e bine ca populația să nu saboteze moral propria apărare. E bine ca soldatul român să știe că e respectat, nu scuipat. Moralul contează.

Pe de altă parte, e foarte rău pentru o democrație matură ca oamenii să creadă în Armată și să nu creadă aproape deloc în Parlament.

De ce e rău?

Pentru că armata nu conduce țara.
Legile, taxele, pensiile, infrastructura, spitalele, toate se decid politic. Nu cu arma la umăr, ci cu pixul în comisie. Dacă tu spui „nu mai cred în politică, cred doar în armată”, ce declari, de fapt, e că ai renunțat la ideea de control civil asupra statului.

Sună dur? E dur.

E ca și cum ai spune: „nu am încredere în cei care au voie să ia decizii, am încredere în cei care execută ordinele”.
Asta e o formă de nostalgie pentru autoritarism, ambalată frumos în patriotism.

Și da, această nostalgie vine direct din școala comunistă. Propaganda lui Ceaușescu se baza fix pe dicționarul ăsta: „trecut glorios de luptă”, „sfânta neatârnare a patriei”, „onoare”, „demnitate națională”, „noi singuri împotriva imperiilor”.

Toate erau folosite ca justificare pentru politica lui naționalist-tembelistă: sărăcie, izolare, cultul conducătorului.

Mitul era armata. Realitatea era frigul în casă.

Dacă te uiți la cifrele de azi, vezi că mitul încă funcționează.

Cine profită politic de cartea asta?

Toți cei care știu să o joace.

Partidele suveraniste radicale deja umblă cu discursul „armata, poporul și credința”, ca și cum ar avea ei grijă de soldați. Nu e întâmplător: dacă populația nu mai are încredere în Parlament, dar are încredere în simbolul-forță-națiune, atunci soluția vândută e „dați-ne nouă puterea, că noi suntem vocea națiunii adevărate, nu clasa politică vândută străinătății”.

Și dinspre mainstream vine deja tentația de a poza în „protector al armatei”, „prieten al uniformei”, „om responsabil pe securitate națională” etc. Vei vedea din ce în ce mai mult costume albastre și discursuri grave cu drapelul în spate.

Traducere: e foarte ușor să abuzezi politic de capitalul de încredere al Armatei. E deja manual.

În pas de defilare

De Ziua Armatei o să vezi iar coroane, discursuri despre eroism, mulțumiri pentru sacrificiu, angajamente pentru dotare, promisiuni că „soldatul român va avea tot ce-i trebuie”. Vei mai auzi și cuvinte grele despre „apărarea națională”, „demnitate”, „onoare sub drapel”.
Toate sună bine. Unele chiar sunt sincere.

Dar adevărul care doare e altul:

Încrederea enormă în Armată spune, de fapt, că nu mai avem încredere în democrație.
Și în loc să reparăm democrația — adică Parlamentul, Guvernul, partidele, mecanismul reprezentativ — noi ne ascundem după o poveste veche, confortabilă, cu trompetă militară și cuvântul „neatârnare” pe fundal.

Pe scurt: românul încă are încredere.
Doar că n-o mai are în prezent. O are într-o vitrină faptelor de vitejie din trecut.

Și dacă nu pricepem asta, dacă nu reparăm partea civilă a statului, riscăm să vedem într-o zi cum „armata e ultima speranță” nu mai e doar o metaforă de sondaj, ci o propoziție spusă tare.

Iar, istoric, oricând și oriunde s-a ajuns acolo, nu s-a terminat bine.