Cât câștigă columbienii de pe frontul ucrainean: de la jungla FARC la tranșeele din Donbas

Aproximativ 2.000 de columbieni luptă astăzi în armata Ucrainei, suficient cât Kievul să formeze unități aproape exclusiv sud-americane. Pentru unii e aventură și idealism, pentru mulți e pur și simplu un job: 3.000 de euro pe lună, asigurare, uniformă și un război foarte real. În spate stă însă o poveste mult mai mare: Columbia e, de două decenii, „furnizor” global de soldați profesioniști, iar reputația lor de luptători duri îi urmărește acum până în stepă.

„Compania latino”: cum a ajuns Ucraina să aibă mii de columbieni sub arme

Die Welt scrie că aproximativ 2.000 de cetățeni columbieni au semnat contracte cu forțele armate ucrainene, iar în unele brigăzi – de pildă în cadrul Brigăzii 47 – există companii compuse aproape integral din sud-americani.

La nivel mai larg, armata ucraineană are peste 8.000 de voluntari străini din 72 de țări, iar circa 40% dintre ei vin din America de Sud.
Cu alte cuvinte, pe lângă georgieni, polonezi sau britanici, frontul ucrainean sună tot mai des și a spaniolă, cu accent de Medellín.

Motivațiile sunt amestecate, dar extrem de clare când deschizi portofelul:

• un contract de șase luni le poate aduce columbienilor 3.000–4.000 de dolari/euro pe lună, bani de neatins acasă pentru un veteran de rând;
• unii vin „pentru cauză”, invocând ideea de luptă împotriva agresiunii ruse;
• majoritatea recunosc fără ocol: „îmi place meseria asta și aici sunt plătit pentru ea”.

Fix asta spune și „Oliver”, citat de Die Welt în textul-sursă: în Columbia soldatul câștigă foarte puțin, în Ucraina ia aproape 3.000 de euro pe lună. Comandantul ucrainean „Musician” descrie foarte plastic tabloul: o parte vin fără experiență, dar există și foști luptători din forțele speciale sau poliția militarizată, care ridică nivelul plutonului.

Columbia – școala de război care nu se închide niciodată

Ca să înțelegi de ce columbienii sunt atât de căutați ca soldați, trebuie să te uiți acasă la ei. Țara a trăit peste 50 de ani de conflict intern, cu FARC, paramilitari de dreapta, carteluri de droguri și o armată obligată să se adapteze la gherilă în junglă, la război de munte și la operațiuni speciale.

Consecința:

• armata columbiană și unitățile speciale au acumulat o experiență de luptă brută pe care puține țări o au în timp de „pace”;
• mii de soldați trec prin antrenamente susținute, uneori alături de instructori americani – de la contrainsurgență până la operațiuni aeropurtate.

Când ies din sistem – de obicei foarte devreme, pe la 35–40 de ani, cu pensii mici și fără prea multe alternative – oamenii ăștia știu perfect două lucruri:

1. să lupte;
2. că în lume există bani buni pentru această abilitate.

De aici s-a născut ceea ce mai multe analize numesc deja „industria columbiană a mercenarilor”: veterani care ajung gardă în Irak, Yemen, Sudan sau Haiti, angajați de companii private, state din Golf sau cine are nevoie de carne de tun bine instruită.

Mercenari cu CV bogat: de la Haiti și Sudan la Donbas

Columbienii au ajuns pe prima pagină a presei mondiale în 2021, când 18 foști militari columbieni au fost arestați în dosarul asasinării președintelui din Haiti, Jovenel Moïse, o operațiune executată de un „grup privat” recrutat printr-o firmă de securitate.

Mai recent, investigații din Le Monde și The Guardian au documentat cum peste 300 de mercenari columbieni au fost angajați de companii legate de Emiratele Arabe Unite pentru a lupta de partea RSF în Sudan, inclusiv pentru a instrui combatanți extrem de tineri.

Acum, aceeași „forță de muncă” militară se regăsește masiv și în Ucraina:

• experiență reală în luptă;
• obișnuință cu condiții dure;
• disciplină (în sensul militar al cuvântului, nu neapărat morală);
• disponibilitatea de a semna rapid contracte scurte pentru bani relativ mari.

Nu toți columbienii care luptă în Ucraina sunt mercenari în sens clasic – unii se percep ca voluntari, alții ca militari contractați de statul ucrainean. Dar granița e subțire: semnezi pe termen scurt, pentru o leafă clar superioară celei din armata țării tale, într-un conflict în care nu ai nicio miză directă înainte să se aprindă contractul.

Cum sunt văzuți columbienii ca „războinici”

În lumea securității private, columbienii au reputația de:

• „hardcore” – obișnuiți cu violență reală, nu cu trageri în poligon;
• adaptabili – au luptat și în junglă, și în munți, și în medii urbane;
• relativ ieftini comparativ cu foști militari occidentali, dar cu un nivel de pregătire similar sau chiar superior pentru anumite tipuri de conflict.

Evident, nu putem generaliza la nivel de popor – nu „columbienii” sunt așa, ci anumite cohorte de militari și veterani. Dar imaginea a prins: când te gândești la mercenari latino, te uiți întâi la Columbia.

Pentru ucraineni, asta e o combinație tentantă:

• au nevoie acută de oameni obișnuiți cu riscul;
• nu își permit să formeze de la zero fiecare voluntar;
• cu columbienii, măcar o parte din instruire vine „la pachet”.

Nu degeaba un responsabil ucrainean pentru recrutarea străinilor spune că în AFU „servesc oameni din 72 de țări, iar acum circa 40% dintre străinii noștri sunt sud-americani” – un salt uriaș față de primele luni ale invaziei, când veneau 100–150 de străini pe lună; acum vin până la 600.

Economia războiului: „vin pentru bani, rămân pentru… bani”

Ucraina le oferă columbienilor ceva ce statul lor nu le-a oferit niciodată: continuitate profesională și plată decentă.

Un fost soldat columbian intervievat de un post internațional rezumă perfect situația: „În Columbia, după 20 de ani de armată, ieși la pensie cu nimic. Aici, la 45 de ani, îmi găsesc de lucru ca soldat, fac ce știu și sunt plătit pentru asta.”

Asta nu înseamnă că nu există și idealism.

Unii chiar cred în „libertatea Ucrainei”, în lupta împotriva unui stat agresor, în solidaritatea cu o țară atacată. Dar fără stimulentul financiar, numărul lor nu ar fi nici pe departe atât de mare. Războiul nu mai e doar tragedie geopolitică, e și piață a muncii cu risc extrem.

Pentru Ucraina, atu sau vulnerabilitate?

Din punct de vedere strict militar, columbienii sunt un plus de capacitate pentru o armată epuizată de doi ani și jumătate de război de uzură:

• pot fi integrați în unități de asalt, recunoaștere sau infanterie;
• aduc experiență de teren;
• în anumite cazuri, ridică moralul prin tupeul lor.

Dar există și reversul medaliei:

• sunt contractori de facto, nu cetățeni ucraineni – loialitatea lor e legată de salariu și de condițiile contractuale;
• dacă pierderile cresc sau plățile întârzie, pot apărea tensiuni, dezertări, scandaluri;
• Rusia are deja muniție propagandistică: poate susține că se luptă nu cu „armata Ucrainei”, ci cu „mercenari NATO și latino plătiți”.

Ce rămâne în urmă în Columbia

În timp ce veteranii își caută norocul în Donbas sau Sudan, acasă rămâne un stat care:

• nu reușește să le ofere reconversie profesională;
• se spală pe mâini când ei apar în scandaluri internaționale (Haiti, Sudan, acum Ucraina);
• e prins între imaginea oficială de „partener de securitate al SUA în regiune” și realitatea unui export de forță militară la bucată.

Președintele Gustavo Petro a condamnat deja public participarea foștilor soldați la războaie străine și a cerut să nu „moară în conflicte care nu sunt ale noastre”.
Numai că oferta de 3–4.000 de dolari pe lună cântărește mai greu decât apelurile morale venite de la Bogota.

Între idealism și mercenariat, cu accent pe solda de la final de lună

Povestea columbienilor din Ucraina nu e doar o anecdotă exotică despre „unități latine” pe frontul de est. E un simptom al felului în care s-a globalizat războiul: state în criză de personal își completează armatele cu veterani din alte continente, iar țări cu conflicte istorice exportă oameni antrenați să lupte, pentru că nu știu ce altceva să le ofere.

Columbienii au reputație de luptători duri, bine instruiți, dar și de mercenari ai unei lumi care a normalizat violența ca serviciu externalizat. Iar faptul că astăzi o parte dintre ei își joacă viața pentru Ucraina, mâine pentru Sudan sau pentru cine licitează mai bine, spune foarte clar ceva despre epoca în care trăim:

Nu mai există doar „războaiele altora” – există și forța de muncă a războiului, plătită la lună, cu contract, cu drapel străin pe umăr și cu prea puțin loc pentru romantism.