Cavalerul hârtiei tipărite: ultimul vânzător ambulant de ziare din Paris va fi decorat de Emmanuel Macron

Într-o lume care se scurge în pixeli, un om vinde în continuare pagini. Și zâmbește.

Pe trotuarele bătrânului Cartier Latin din Paris, printre terase lustruite cu espresso și vitrine de haute couture, un bărbat în vârstă de 73 de ani face ce știe de o viață: vinde ziare. Îi oferă cu glume, cu zâmbete, cu șarmul discret al unui Don Quijote modern, care încă mai crede în cavaleria tipărită. Iar în septembrie, Emmanuel Macron îl va face cavaler — cavaler al Ordinului Național de Merit.

Numele lui e Ali Akbar, originar din Rawalpindi, Pakistan. Dar pentru mulți parizieni, e doar Ali — omul de la colț cu „Le Monde”, cu „Charlie Hebdo” și cu gluma potrivită la ora 9 dimineața. A ajuns în Franța în 1973 și nu a mai plecat. A înfruntat ploaia, gerul, crizele de hârtie, falimentul editorial, explozia televiziunilor, invazia internetului și abisul aplicațiilor de știri. Dar a rămas în picioare. La fel ca ziarele pe care le vinde.

Un ziar, o cafea și o poveste

„Încerc să intru în inimile oamenilor, nu în buzunarele lor”, spune Ali. Iar cine îl cunoaște știe că n-o zice ca să dea bine. Are o prezență care face Parisul să pară un orășel cald dintr-un film franțuzesc vechi. Mulți clienți vin să-l vadă pe el, nu doar să cumpere Le Monde. „Facem ceva mai mult pentru el decât să cumpărăm ziarul. Ne bem cafeaua cu el, uneori luăm masa cu el”, spune Marie-Laure, una dintre sutele de inimi cucerite de Akbar.

Suntem, desigur, în lumea în care „livrările la domiciliu” și „abonamentele online” au redus la tăcere vocile de pe stradă. Ali merge înainte, cu aceeași energie tinerească, cu același simț al umorului și cu aceeași devotare pentru hârtie.

Spune că nu-i plac tabletele, dar iubește cărțile. Spune că nu-i place să „vândă”, dar adoră să converseze. E genul de vânzător care nu cere bani — cere atenție, prețuire, un zâmbet în schimbul unui articol tipărit.

Ultimul dintre mohicani

În anii ’70, trotuarele Parisului erau pline de vânzători de presă. Azi, Ali e ultimul. Nu la figurat. Chiar ultimul. Ultimul vânzător ambulant de ziare care umblă pe jos, cu sacoșa plină și glumele la purtător.

Și, da, vinde doar 20 de exemplare în 8 ore. Dar fiecare ziar pe care îl întinde e ca o reverență făcută tradiției, jurnalismului autentic, paginilor foșnitoare. „Îmi place senzaţia de hârtie”, spune cu o simplitate tulburătoare. Cuvintele lui lovesc ca o frază scrisă bine: clar, profund, fără emfază.

O lecție pentru lumea grăbită

Într-un Paris unde librăriile sunt înlocuite de buticuri de lux și unde algoritmii decid ce citim, Ali Akbar e o relicvă vie. Dar nu una prăfuită, ci una necesară. Ne reamintește că, înainte să existe „breaking news” pe Twitter, exista foșnetul paginii. Că, înainte de notificări push, existau voci umane care strigau titlurile pe stradă. Că jurnalismul nu înseamnă doar viteză, ci și ritual, atingere, conversație.

Decorarea lui de către președintele Franței nu e o glumă simbolică. E un gest de mare finețe, o recunoaștere a faptului că tradițiile nu trebuie îngropate doar pentru că au devenit rare. Unele trebuie păstrate tocmai pentru că sunt rare.

Cavalerul inimilor

Ali nu e cavaler doar pentru că va purta o distincție. E cavaler pentru că își apără cauza: presa scrisă. Și pentru că o face cu onoare, umor și perseverență. E omul care face ca o dimineață să înceapă cu zâmbetul corect, nu cu notificările înroșite de pe telefon.

Dacă într-o zi, Parisul va rămâne fără el, ceva esențial se va fi pierdut. Nu doar un ziarist ambulant, ci o idee: aceea că nu tot ce e vechi trebuie uitat. Uneori, tocmai ce e vechi e ceea ce ne păstrează umani.