Un român despre care publicul din țară abia a auzit a scos peste 2 milioane de euro din buzunar ca să devină proprietar majoritar al Atlantico, un site de știri și opinii de dreapta din Franța. Numele lui: Lucian Despoiu, „băiatul digital”, arhitect de campanii online în Asia, inclusiv pentru actualul președinte al Indoneziei.

În România, a trecut mereu pe sub radar. Fiindcă se află sub aripa (cam generoasă) a domnului Stelian Nistor, Suveran Mare Comandor. E rangul suprem în ritul scoțian antic și acceptat.

Afară, a ajuns să lucreze în peste 40 de țări. Acum, strategul din umbră își cumpără propriul megafon mediatic în inima Europei. Și aici începe partea interesantă.

Cine e, de fapt, Lucian Despoiu

Din profilul public iese la suprafață un personaj foarte clar conturat:
– antreprenor în zona digitală,
– „specialist în campanii online”,
– fondator al agenției Kondiment și al companiei Majoritas, un fel de fabrică de campanii politice digitale care se laudă cu proiecte în peste 40 de țări, începând din 2008.

Pe scurt, omul nu vinde bannere, ci arhitectură de influență: micro-targetare, narative calibrate, „engagement”, tot arsenalul de marketing politic 2.0. Nu e influencer, e cel care stă în spatele influencerilor. Nu e politician, e cel care le ambalează imaginea politicienilor pentru consumul maselor.

În România l-a știut lumea mai degrabă din zona de publicitate online (Kondiment), iar Majoritas a fost construită pentru export: acolo sunt banii, acolo sunt campaniile mari.

Ceea ce lipsește din CV-ul lui Lucică Țepoiu…

… este relația foarte foarte foarte apropiată pe care a avut-o cu doamna Mioara Mantale, fostă prefect al Capitalei sub aripioara lui Traian Băsescu. O doamnă cu un renume… admirabil. Dar, știți cum e, nu putem băga mâna-n foc, fiindcă nu am ținut lumânarea.

Paranteză obligatorie:

Am lucrat cu băiețică ăsta. Campanii electorale în Zanzibar și Ghana. Ultima s-a lăsat cu o țeapă consistentă. Nerecuperată nici până în ziua de azi. Am aflat, ulterior, că țeapa era una dintre specialitățile casei. Îl părăsiseră, anterior, câteva echipe de campanie exact din acest motiv. Lucică își propusese să le ruleze, prin rotație, pe toare cele disponibile și capabile. Că așa procedează țeparii. Rulează tot.

Ar mai fi ceva:

Lucian Despoiu a fost numit consul onorific al Republicii El Salvador în București. Asta apare consecvent în mai multe surse (numire în 2013/2015, inaugurarea consulatului la București etc.), inclusiv în lista oficială a corpului diplomatic și în articole despre cariera lui.

Ce înseamnă, neoficial, să fii consul onorific

Consulul onorific nu e diplomat de carieră, nu are imunități serioase, nu e „ambasador”.
Dar are trei avantaje esențiale:

1. Legitimitate oficială la granița dintre public și privat

Este numit direct de statul acreditant și recunoscut de statul gazdă.
Asta îi dă:

• acces la instituții,
• prestigiu social,
• un soi de autoritate „din afară”, care poate speria amatorii.

Pentru cineva care lucrează în zone gri – consultanță politică, campanii digitale, contracte în Asia, rețele transnaționale – legitimitatea asta ajută enorm.

2. Dreptul de a deschide un „consulat onorific”

Asta înseamnă, în practică:

• sediu protejat parțial,
• arhive protejate,
• posibilitatea de a gestiona anumite documente în mod confidențial,
• libertatea de a crea o infrastructură proprie sub steag străin.

E perfect legal, dar e un magnet pentru tot felul de operațiuni sensibile.

3. O rețea diplomatică informală

Un consul onorific nu face parte din corpul diplomatic „tare”, dar:

• este invitat la recepții oficiale,
• stă lângă ambasadori, miniștri și oameni din servicii,
• are acces la medii de afaceri greu accesibile unui om obișnuit,
• poate legitima întâlniri, călătorii, contacte.

Pentru cine trăiește din influență, e aur curat.

---

De ce El Salvador e interesant (și de ce nu e Panama, dar seamănă)

El Salvador este o țară mică, dar:

• are sistem financiar relaxat,
• are regimuri fiscale prietenoase,
• este un nod tranzitoriu pentru companii internaționale,
• este profitabil pentru firme care vor să “optimizeze” fiscal,
• este un teritoriu prietenos pentru structuri opace, holdinguri, vehicule investiționale.

Asta nu înseamnă automat ilegalitate.
Dar înseamnă flexibilitate.

Panama = simbol al offshore-ului clasic.
El Salvador = varianta mai mică, mai discretă, mai puțin expusă.

De aceea mulți confundă.

Ce poate ascunde sau transfera un consul onorific într-o țară ca El Salvador (teoretic + frecvent întâlnit în practică)

Nu vorbim de indivizi specifici — ci de modelul general, universal valabil în zeci de țări.

1. Structuri de firme greu de urmărit

Un consul onorific poate sprijini, „coordona” sau doar facilita:

• deschiderea de companii locale,
• interpunerea unor firme-vehicul,
• mutarea unor sume prin entități cu raportare laxă.

În unele state central-americane, transparența e subțire.

2. Transferuri internaționale cu justificări diplomatice

Nu bani în servietă – bani cu acte, dar cu justificări greu de verificat:

• „proiecte culturale”,
• „sprijin logistic”,
• „activități economice bilaterale”.

Toate perfect legale pe hârtie, toate opace în practică.

3. Contacte importante camuflate ca „diplomație economică”

Un consul onorific poate organiza:

• întâlniri private,
• conferințe fără presă,
• evenimente cu oficiali din țara de acreditare.

Sub umbrela asta, uneori se discută lucruri care nu au legătură cu diplomația: contracte, licitații, finanțări de campanii, consultanță electorală.

4. Mobilitate internațională lipsită de suspiciune

Un consul onorific călătorește mult și justificat.

• Poate trece frontiere fără bagaj juridic,
• poate transporta documente,
• poate folosi canale de comunicare diplomatice pentru lucruri administrative.

Nu e imunitate deplină — dar e o umbră destul de utilă.

5. Relații cu diaspora sau mediul de afaceri din țara acreditantă

În cazul El Salvador:

• antreprenori,
• investitori cu interese mixte,
• rețele comerciale neobișnuite,
• oameni care stau în zone intermediare între economie și lobby.

Un consul onorific poate „pune în legătură”, iar punerea asta în legătură poate masca interesul real.

Tradus direct, pe limba lumii reale

Consulul onorific nu spală bani prin consulat.

Consulul onorific își folosește titlul pentru a opera:

• firme greu de urmărit,
• contacte greu de explicat,
• tranzacții reambalate,
• deplasări discrete,
• justificări diplomatice pentru lucruri foarte nediplomatice.

Este un tampon perfect între lumea legală și lumea „încețoșată”.

Nu este neapărat ilegal.
Este doar util pentru cine trăiește din influență, contracte obscure, consultanță electorală sau bani care trebuie mutați discret.

Iar faptul că Despoiu a primit acest titlu în România și pentru o țară cu profil financiar permisiv nu e o întâmplare.

Astfel de titluri nu se dau niciodată unor oameni „simpli”.

De la București la Jakarta: cum se exportă „ingineria electorală”

Piesa cea mai grea din CV-ul lui Despoiu nu e, de fapt, Atlantico. E Indonezia. Potrivit informațiilor publicate, el a lucrat pentru campania actualului președinte Prabowo Subianto, ales în februarie 2024 și instalat ulterior, într-o țară cu 285 de milioane de locuitori, cea mai mare țară musulmană a lumii.

Campania lui Prabowo a fost un festival de „magie digitală”:
– TikTok plin de clipuri „cățelușo-bunicuț”, candidat rebranduit din fost comandant de forțe speciale într-un unchi pufos, „gemoy”, adică… un amestec între „cute” și „funny”,
– AI și vizualuri perfecte,
– simplificarea brutală a unor teme grele în meme-uri și reacții emoționale,
– un tsunami de conținut care transformă trecutul problematic într-o glumă cu filtre.

Despoiu și firma lui operează exact în acest registru:

Nu doar reclame, ci strategie de percepție. Asta vinde: cum să iei un personaj controversat și să îl împachetezi într-un produs „consumabil” pentru milioane de oameni care trăiesc cu telefonul în mână.

Când un astfel de om își cumpără, mai târziu, un canal media de dreapta în Franța, întrebarea nu e „de ce?”, ci „ce urmează?”.

Atlantico: nu doar un site, ci o poziție pe tabla de șah

Atlantico nu e un blog obscur. E un site liberal-conservator lansat în 2011, cu 1–2 milioane de utilizatori unici pe lună, bine poziționat în zona de dreapta franceză.

Tranzacția confirmată de fondatorul Jean-Sébastien Ferjou vorbește despre „puțin peste două milioane de euro” pentru ca societatea Kondiment, fondată de Despoiu, să devină acționar majoritar.

Asta nu e o jucărie de weekend. E o investiție strategică:
– intri direct în ecosistemul media al dreptei franceze;
– îți plasezi oamenii, limbajul și reflexele din lumea campaniilor digitale într-un spațiu care produce opinie, nu doar reclame;
– devii, din subcontractor de campanie, proprietar de megafon.

Desigur, fondatorul Atlantico se grăbește să dea asigurări că independența editorială rămâne sacră, acordul acționarilor protejează redacția, totul e sub control. E textul standard citit de fiecare dată când capitalul nou intră într-un organ de presă.

Realitatea e mai prozaică: cine plătește orchestra, are un cuvânt serios de spus la repertoriu.

De ce e periculos amestecul ăsta: consultant + patron de presă

Până acum, logica era relativ simplă:
– consultantul are contract pe campanie,
– presa, măcar teoretic, analizează, critică, mai prinde din când în când și câte un schelet din dulapul campaniei.

În momentul în care același om care îți regizează campaniile digitale devine și proprietar de media, ai un scurtcircuit între două roluri care ar trebui să se păzească reciproc:

1. Consultantul vrea emoție, manipulare fină, narativ optimizat pentru victorie.
2. Jurnalistul ar trebui să vrea fapte, verificare, demontarea bullshit-ului livrat de consultanți.

Când strategul devine și patron, apare o întrebare simplă:

Cine îl mai controlează pe el? Cine mai demontează metodele lui, când redacția depinde financiar de omul a cărui meserie e să modeleze percepția publică?

Atlantico, cu proprietar nou, s-ar putea trezi, încet-încet, transformat dintr-un site conservator vocal într-o platformă perfect compatibilă cu interesele clienților lui Despoiu. Nu mâine, nu poimâine. Ci gradual, pe logica „hai să nu supărăm acționarul”.

Românul invizibil care lovește în centrul nervos al Europei

Partea cea mai supărătoare pentru cineva care a văzut cum funcționează presa din România e următoarea: nu vorbim de un mogul clasic, baron local cu șantier, rafinărie sau partid în spate. Vorbim de un „tehnocrat al influenței”, obișnuit să opereze discret, fără expunere, fără talk-show-uri, fără afișe electorale cu chipul lui.

CV-ul lui nu e plin de fabrici, ci de campanii.

În loc de combinate, are baze de date. În loc de șantiere, are echipe de content, analiști, programatori care scriu algoritmi de targetare.

În Indonezia, Malaezia sau Thailanda, genul acesta de consultant intră, livrează victorie, încasează și iese. Țara rămâne cu ce a „cumpărat”: un lider rebranduit, o clasă politică obișnuită să vorbească cu electoratul prin meme și filtre, un spațiu public saturat de emoție ușor de manipulat.

Acum, aceeași logică se mută în Franța, dar cu un upgrade:

Strategul nu se mai mulțumește să fie „omul din umbră”, își cumpără luminile rampei.

Europa, noul teren de joacă al „alchimiștilor electorali”

Nu e un caz izolat. În tot Occidentul apar „political tech guys”: agenții care vând pachete complete – de la data mining până la deepfake – pentru a transforma alegerile în exerciții de inginerie psihologică. Fenomenul nu e, în sine, ilegal. Problema apare când aceiași oameni încep să controleze și canalele prin care se informează publicul.

Cu Atlantico în buzunar, Lucian Despoiu trimite un mesaj clar pieței:
– nu mai sunt doar furnizor de serviciu pentru politicieni;
– devin și actor media, cu propriul pol de influență în spațiul european de dreapta.

Și da, e tentant să pui totul sub eticheta „success story românesc”:

Românul deștept care ajunge jucător în Franța, cu milioane pe masă. Numai că, dincolo de strălucirea asta PR-istică, întrebarea serioasă e: ce fel de joc va juca de acum înainte?

Va rămâne Atlantico un spațiu de dezbatere – chiar dur, conservator, dar onest –, sau va deveni laboratorul european al campaniilor calibrate în Asia, cu aceleași trucuri de emoție, cosmetizare și presiune subtilă pe realitate?

Când presa devine o extensie a tastaturii unui consultant

Cazul Despoiu – Atlantico e important nu pentru că un român a reușit „afară”, ci pentru că arată cum se reconfigurează relația dintre politică, bani și presă:

• consultantul care modelează percepția
• își cumpără propria stație de emisie
• într-o țară-cheie a UE
• după ce a experimentat cu oarecare succes în democrații fragile.

Nu vorbim despre un jurnalist pasionat de idei care a decis să-și ia ziarul lui.

Vorbim despre un profesionist al manipulării soft care tocmai a achiziționat un vehicul media prestigios pentru a opera, de data asta, și mai aproape de centrul nervos al Europei politice.

Iar întrebarea nu e dacă are voie.

Sigur că are voie. Întrebarea e dacă societatea – în Franța, în România, în restul UE – înțelege cine sunt, de fapt, oamenii care cumpără, în 2025, microfoanele de pe care se va vorbi „despre democrație”.

Pentru că, atunci când strategii din umbră își cumpără reflectoare, nu dispar din umbră. Doar controlează mai bine lumina.