Ce a pățit Nicușor Dan? L-au înlocuit? S-a stricat? S-a pierdut?

Adevărata dilemă a zilei nu mai este dacă viitorul premier desemnat va strânge sau nu voturile necesare pentru a-și trece guvernul prin Parlament. Aceasta este aritmetica de suprafață. Adevărata întrebare, mult mai grea, mult mai incomodă, este alta: ce a pățit Nicușor Dan?

Președintele soluțiilor corecte și ziua în care ecuația s-a stricat

Cum a ajuns omul votat de mulți români ca soluție de igienă politică, ca variantă de avarie democratică, drept baraj împotriva suveraniștilor și a vechiului sistem, să pară astăzi tot mai confortabil exact în logica sistemului pe care promitea să-l țină la distanță?

Vocile critice au găsit deja o formulă dură: „Nicușorizarea PSD”.

Sau… invers? ”Pesedizarea lui Nicușor”? Oricum, nu este o simplă glumă de internet.

Este expresia unei dezamăgiri reale.

Acel segment de public care l-a votat pe Nicușor Dan fără entuziasm mistic, dar cu speranța că va rămâne principial, vede acum o succesiune de decizii care nu mai seamănă cu promisiunea inițială.

Primul semnal: marile parchete și mirosul de sistem

Totul a început, simbolic, cu numirile șefilor de parchete. Acolo, pentru mulți dintre foștii săi susținători, s-a rupt prima scândură din pod.

Nicușor Dan NU a ales să transmită ideea de ruptură, de resetare, de ieșire din logica vechilor rețele.

Dimpotrivă, a validat propuneri venite prin mecanismul clasic al Ministerului Justiției.

Cu personaje contestate, cu avize negative, cu proteste civice și cu sentimentul greu că Sistemul și-a regăsit, foarte repede, culoarul.

Sigur, președintele poate spune că și-a făcut propria analiză.

A discutat, a cântărit, a decis. Nu?

Dar politica nu se judecă doar prin explicația formală. Se judecă și prin semnalul transmis.

Iar semnalul a fost prost: omul matematic, omul regulii, omul care părea construit din principii, accepta brusc geometria moale a compromisului instituțional.

De la mediator la operator politic

Apoi a venit criza guvernamentală.

Acolo, Nicușor Dan nu a mai părut mediatorul rece al Constituției, ci operatorul unei construcții politice complicate.

Mai întâi, formula Eugen Tomac: guvern tehnic, soluție de avarie, aer prooccidental, ambalaj decent.

O ecuație curată, numai bună de prezentat electoratului care încă mai credea în soluții fără mizerie pe tălpi.

Când formula s-a prăbușit, tehnocrația a fost băgată instantaneu în debara.

Dintr-odată, nu mai era nevoie de guvern tehnic. Era nevoie de guvern politic.

Dintr-odată, principialitatea s-a transformat în utilitate.

Dintr-odată, laboratorul a devenit cârciumă parlamentară.

Aici apare Adrian Veștea.

Nu ca revelație națională. Nu ca mare lider de epocă. Nu ca proiect politic luminat.

Ci ca piesă potrivită într-un joc de forță:

liberal suficient de liberal ca să poată fi prezentat drept liberal, dar convenabil pentru o formulă în care PSD revine la masa mare, iar PNL este împins spre fisură internă.

Operațiunea Veștea și ruptura morală

Desemnarea lui Veștea fără consultarea reală a propriului său partid a fost momentul în care mulți au înțeles că președintele nu mai joacă doar la vedere.

Legal, poate că manevra încape în spațiul constituțional al funcției prezidențiale.

Politic, însă, arată ca o lovitură rece.

Un premier liberal desemnat peste capul liberalilor.

Un guvern prooccidental construit cu PSD în spate.

Un premier desemnat plecat să caute voturile AUR.

O majoritate căutată pe unde se poate, prin abțineri, ieșiri din sală, voturi recuperate, mici negocieri și mari tăceri.

Aici se produce ruptura.

Nu pentru că România nu are nevoie de guvern. Are.

Nu pentru că președintele nu trebuie să caute o soluție. Trebuie.

Ci pentru că soluția pare obținută prin aceleași metode împotriva cărora Nicușor Dan a fost votat.

Cu alte cuvinte, nu rezultatul scandalizează. Metoda scandalizează.

Matematica fără morală

Nicușor Dan a fost mereu perceput ca un om al cifrelor, al construcțiilor logice, al soluțiilor reci. Dar politica nu este doar matematică.

Nu poți reduce totul la 233 de voturi, la o sumă de mandate, la un calcul de supraviețuire parlamentară.

Există și ceva numit încredere.

Iar încrederea nu se reface cu formule. Nu se poate demonstra pe tablă. Nu se scoate dintr-o ecuație diferențială. Se câștigă greu și se pierde brusc.

Mulți români NU l-au votat pe Nicușor Dan pentru farmec personal, pentru magnetism politic sau pentru emoție colectivă.

L-au votat ca să nu câștige suveraniștii. L-au votat ca să nu ajungă țara în brațele unei aventuri toxice. L-au votat ca pe o frână de siguranță.

Acum, aceiași oameni se uită la el și se întreabă dacă frâna de siguranță nu a fost montată, între timp, pe mașina vechiului sistem.

Misterul Nicușor

Nicușor Dan a fost, de la început, o mare enigmă publică.

Un om greu de citit, fără căldură politică, fără instinct de tribun, fără seducția clasică a liderului care umple sala și aprinde mulțimea.

În jurul lui s-au adunat, inevitabil, tot felul de etichete, unele răutăcioase, altele pur speculative:

că ar fi prea rupt de emoția comună, prea închis în propria logică, prea tradiționalist pe ascuns, prea atras de o formă nu chiar discretă de bisericoșenie, prea straniu pentru politica de contact.

Tocmai această opacitate l-a ajutat.

În fața lui George Simion, personaj zgomotos, agresiv, poltron când miza devine serioasă și imprudent aproape din reflex, Nicușor Dan a părut alternativa suportabilă: tăcut în loc de isteric, calculat în loc de incendiar, rigid în loc de periculos.

Mulți nu l-au votat fiindcă îl înțelegeau sau îl iubeau, ci fiindcă profilul lui psihologic părea antidotul necesar la șeful de galerie care bătea cu pumnul în ușa istoriei.

Tocmai de aceea, schimbarea lui pare cu atât mai stranie.

Poate că nu s-a schimbat deloc.

Poate că abia acum vedem forma reală a omului politic din spatele figurii de matematician civic.

Poate că, odată ajuns la Cotroceni, a descoperit că principiile sunt frumoase în campanie, dar puterea se mișcă prin șantaje, telefoane, negocieri, servicii, parchete, partide și frici externe.

Poate că s-a speriat de creșterea suveraniștilor.

Poate că a primit semnale grele dinspre partenerii externi.

Poate că a decis că orice compromis este acceptabil dacă împiedică haosul.

Toate acestea pot fi explicații. Niciuna nu este scuză completă.

Când soluția devine disprețuită

Drama lui Nicușor Dan este că poate avea dreptate strategic și poate pierde moral.

Poate spune că România are nevoie urgentă de guvern.

Poate spune că fără o majoritate cât de cât funcțională intrăm în blocaj.

Poate spune că AUR crește, că economia suferă, că ratingul de țară contează, că banii europeni nu așteaptă după nervii partidelor.

Toate acestea sunt argumente serioase.

Dar omul care a fost votat pentru a face altfel politica nu poate cere în alb dreptul de a folosi aceleași metode vechi.

Nu poate cere încredere nelimitată în timp ce face manevre care arată ca din manualul vechii republici a combinațiilor.

Aici se naște disprețul. Nu din faptul că încearcă să rezolve criza. Ci din sentimentul că a ales să o rezolve cu instrumente care miros a restaurare.

Întrebarea care rămâne

Ce a pățit Nicușor Dan?

Poate că a devenit, pur și simplu, președinte. Iar funcția l-a înghițit mai repede decât se așteptau votanții lui.

Poate că a înțeles puterea ca pe o problemă matematică și a uitat că oamenii nu sunt cifre, partidele nu sunt variabile neutre, iar principiile nu sunt ornamente de campanie.

Sau poate că a crezut că poate salva România de suveranism printr-o alianță tacită cu vechiul sistem.

Dacă asta este ecuația, atunci soluția ei e amară.

Pentru că, uneori, poți opri răul mare folosind răul mic.

Dar dacă faci asta prea repede, prea rece și prea fără remușcare, lumea începe să se întrebe dacă mai există vreo diferență între salvare și capturare.

Nicușor Dan joacă acum pe muchie.

Dacă îi iese, va spune că a salvat stabilitatea.

Dacă nu îi iese, va rămâne imaginea unui președinte care și-a ars propriul electorat înainte să învețe cu adevărat ce înseamnă să-l conducă.

Deocamdată… nu i-a ieșit.

Iar pentru un om ajuns la Cotroceni pe promisiunea lucidității morale, prăbușirea începe exact în clipa în care soluțiile lui ”matematice” devin imposibil de apărat omenește.

Politica făcută cu lama rece taie exact mâna care a primit votul.

Nicușor, dragă… adio al doilea mandat. Te-ai prăbușit cam devreme. Păcat.