Ce-am avut și ce-am pierdut: „cele 5 miliarde” ale lui Ceaușescu, între legendă și realitate

Povestea cu „Ceaușescu a lăsat 5 miliarde de dolari” are ceva din folclorul nostru național: sună rotund, sună ca o comoară, sună ca o șansă ratată. Numai că realitatea e mai încurcată și, tocmai de-aia, mai interesantă. În 1989 România a rămas fără datorie externă – asta e partea adevărată și verificabilă. Dar ideea că am stat pe un munte de valută lichidă, ca un unchi bogat care moare și ne lasă tuturor câte o vilă, e discutabilă.

Și totuși:

Chiar dacă cifra de „5 miliarde” e umflată (sau amestecată cu alte lucruri: aur, excedente contabile, stocuri valutare dispersate), ceva a existat. A existat o obsesie de „a strânge”, urmată de o nevoie de „a da drumul”. Iar momentul 1990 a fost fix clipa în care un stat rupt între populism, haos administrativ și tranziție economică a început să împrăștie bani ca să cumpere timp, liniște socială și… hrană pe rafturi.

1) Prima clarificare: „excedent bugetar” nu e același lucru cu „valută în seif”

Când lumea spune „5 miliarde lăsate de Ceaușescu”, de cele mai multe ori amestecă trei lucruri diferite:

• (A) Datoria externă plătită: România nu mai avea datorie externă la începutul lui 1990.
• (B) Rezerve internaționale (valută + aur + alte active): aici cifrele nu mai sunt „mitice”, ci mai degrabă modeste comparativ cu legenda.
• (C) Excedente/plusuri contabile în economie: economii forțate, investiții oprite, importuri tăiate, consum „raționalizat” cu brutalitate. Asta poate crea impresia de „avere”, dar e o avere obținută prin subalimentarea economiei și a populației.

Pe românește: Ceaușescu a tăiat atât de mult importurile și consumul, încât a reușit să plătească datoria. Dar nu înseamnă că România a rămas automat cu 5 miliarde de dolari cash, liberi și lucioși, gata să ne facă Elveția Balcanilor.

2) Salariul „în plus” și restituirea „părților sociale”

Anecdota e aur curat, pentru că arată cum „banii strânși” au fost transformați rapid în compensații și restituiri.

„Părțile sociale” nu erau acțiuni ca la bursă, ci contribuții ale salariaților la un fond al întreprinderii, impus prin lege în anii ’80: o formă de „participare” obligatorie, pe hârtie voluntară, în practică reținută din venituri. După 22 decembrie, noul regim a vrut să facă două lucruri simultan:

1. să dea semnalul politic: „vă înapoiem ce vi s-a luat”;
2. să evite explozia monetară instant: „vă dăm, dar eșalonat / prin depuneri”.

De aici și situația: cereri, restituiri, sume care puteau fi consistente (în lei de atunci), un fel de „iată că revoluția are și cash”.

Iar asta e primul mare loc unde s-au dus bani: restituiri către populație, care au avut și rol economic (pompaj de lichiditate), și rol psihologic (sentiment de „dreptate” imediată).

3) Alte „compensații” tipice începutului de tranziție: banii de liniște socială

După ianuarie 1990, România a intrat într-o spirală perfectă:

• Economia reală se contracta (producție, exporturi, lanțuri de aprovizionare).
• Cererea populației exploda (după ani de lipsuri).
• Statul voia să pară „generos” și „reparator”.
• Prețurile urmau să fie liberalizate (mai devreme sau mai târziu).
• Iar conflictul social era la un pas: minerii, fabricile, străzile, grevele.

În contextul ăsta, „banii strânși” (fie că vorbim de valută, fie de resurse bugetare, fie de capacitate de a tipări lei) s-au dus, predictibil, în câteva direcții:

a) Importuri rapide pentru „umplerea magazinelor”

După Revoluție, unul dintre obiectivele-cheie a fost să apară marfă: mâncare, bunuri de consum, medicamente, piese. Asta cerea valută. A fost un șoc psihologic uriaș pentru societate: dacă rafturile rămâneau goale, „libertatea” se compromitea instant.
Aici se topește repede orice rezervă: importurile mănâncă valută ca pe floricele.

b) „Indexări” și compensații de preț

Pe măsură ce prețurile au început să se miște (și apoi să sară), statul a inventat mecanisme de protecție socială: sume fixe, indexări, compensații pentru scumpiri, ajutoare. Unele au fost generoase pe termen scurt, dar au avut efectul secundar clasic: alimentează inflația, pentru că bagi bani într-o economie care încă nu produce suficient.

c) Menținerea artificială a unor prețuri și subvenții

Tranziția n-a fost un buton on/off. Mult timp, statul a ținut subvenții la energie, transport, alimente de bază, ca să evite revolta. Diferența dintre costul real și prețul suportabil era plătită tot de stat, adică din buget, adică din resurse care se evaporă.

d) Acoperirea pierderilor întreprinderilor de stat

În 1990–1991, multe întreprinderi erau zombies: produceau prost, scump, fără piață externă, dar aveau sute de mii de angajați. Dacă le închideai, aveai șomaj exploziv și furie socială. Dacă le țineai, plăteai pierderile. România a ales, o perioadă, să plătească. Și asta înghite bani cu lopata.

e) Apărarea leului și improvizația valutară

În primii ani, sistemul valutar era fragil, piața valutară era slabă, cursurile erau distorsionate. Statul și banca centrală au încercat să gestioneze tranziția fără prăbușire instant. Orice intervenție de „stabilizare” costă: dacă vrei să ții cursul sau să eviți panică, consumi rezerve.

4) Și totuși… unde sunt „cele 5 miliarde”?

Aici e partea care supără: cel mai probabil, „cele 5 miliarde” nu au existat niciodată ca un sac unic, curat, transferabil. Au fost mai degrabă:

• o combinație de rezerve (valută + aur + diverse disponibilități),
• plus imaginea psihologică a unei țări „fără datorii”,
• plus promisiunea: „acum avem de unde”.

Problema este că România din 1990 a început să ardă bani în trei focuri simultan:

1. foamea de consum (după ani de austeritate),
2. nevoia de stabilitate politică (compensații, gesturi, bani în plus),
3. colapsul economiei planificate (pierderi, importuri, haos).

În asemenea condiții, orice rezervă se duce repede. Și se duce nu neapărat pe „furt”, ci pe supraviețuire administrativă: statul cumpără timp.

5) O idee incomodă: nu „i-au risipit”, ci au încercat să evite o explozie

Dacă vrei un verdict simplu, de tip „ce-am avut și de ce-am pierdut”, tentația e să spui: „au risipit”. Dar adevărul e mai cinic: au încercat să stingă incendii cu benzină.

• Au dat bani (restituiri, compensații), ca oamenii să simtă imediat că s-a schimbat ceva.
• Au importat ca să arate „abundență”.
• Au ținut în viață mastodonții industriali ca să nu explodeze șomajul.
• Au amânat reforme dureroase.

Asta nu se numește neapărat „răutate”. Se numește tranziție fără curaj. Iar prețul a fost inflația, pierderea rezervelor, prăbușirea producției și, în final, întoarcerea la împrumuturi.

Ce-am avut și ce-am pierdut, de fapt

Ce-am avut sigur: o țară fără datorie externă și o fereastră scurtă de manevră.
Ce-am pierdut: acea fereastră, pentru că am încercat să cumpărăm pace socială și să ne jucăm de-a economia de piață fără să acceptăm regulile ei.

Iar salariul „în plus” și „părțile sociale” restituite au fost exact momentul în care statul a zis: „hai să dăm drumul la bani ca să se simtă revoluția”. A fost o euforie scurtă.

După care a venit nota de plată:

inflație,

prăbușire industrială,

improvizație,

privatizări haotice

și o tranziție care a mâncat, încet-încet, orice „excedent” real sau imaginar.

Într-un fel, legenda cu „cele 5 miliarde” e valoroasă tocmai pentru că spune ceva despre noi:

Avem mereu impresia că am avut o comoară, și că ne-a fost furată. Dar ”comoara” era doar o pauză de respirație între două epoci: una de austeritate forțată și una de haos capitalist.