Ce așteaptă românul obișnuit de la Guvernul Niculescu? Să-i rămână ceva bani după ce-și plătește viața

Cabinetul Luca Niculescu se prezintă astăzi în Parlament pentru votul de învestitură, după luni de instabilitate politică. Discuțiile dintre partide s-au concentrat asupra funcțiilor, reformelor, deficitului și compromisurilor necesare formării unei majorități. Dar, pentru cetățeanul obișnuit, adevărata miză este mult mai simplă: cât îl costă să trăiască în România și câți bani îi mai rămân după ce plătește tot ce are de plătit?

Răspunsul nu depinde exclusiv de salarii și pensii. Depinde de prețuri, dobânzi, taxe, productivitate și, mai ales, de capacitatea statului de a nu mai consuma resurse pe care nu le produce.

Românul nu trăiește în PIB. Trăiește între două salarii

Oamenii nu se duc la supermarket cu prognozele Comisiei Europene. Nu achită factura la gaze cu reducerea deficitului bugetar și nu își plătesc ratele din îmbunătățirea perspectivei ratingului suveran.

Pentru o familie, economia înseamnă suma rămasă după achitarea cheltuielilor obligatorii.

Aici trebuie căutată explicația nemulțumirii sociale.

În septembrie, inflația anuală a ajuns la 6,61%. Dar cifra medie ascunde diferențe enorme: serviciile s-au scumpit cu peste 11%, chiriile cu aproape 40%, iar motorina cu peste 37% față de aceeași lună a anului trecut.

Pentru cine locuiește cu chirie, folosește zilnic mașina și are copii, economia reală poate arăta mult mai rău decât media statistică.

De aceea, prima așteptare rezonabilă nu este o creștere spectaculoasă a veniturilor, ci încetinirea scumpirilor și refacerea treptată a puterii de cumpărare.

Nu vrem neapărat să fie mai ieftin. Vrem să nu se mai scumpească totul

Există o confuzie frecventă între reducerea inflației și reducerea prețurilor.

Dacă inflația scade de la 6% la 3%, produsele nu devin automat mai ieftine. Ele continuă, în medie, să se scumpească, dar într-un ritm mai lent.

Pentru a recupera pierderea puterii de cumpărare, veniturile trebuie să crească ulterior mai repede decât prețurile.

Guvernul nu poate ordona ieftinirea generală a alimentelor, combustibililor sau locuințelor.

Poate însă evita noi șocuri fiscale, poate reduce costurile administrative suportate de firme și poate crea condiții pentru investiții și concurență.

Sunt intervenții mai puțin spectaculoase decât plafonările generalizate, dar cu efecte potențial mai durabile.

Salariile trebuie să crească. Dar de unde vin banii?

Un angajat care primește o majorare salarială inferioară inflației câștigă nominal mai mult și poate cumpăra, în realitate, mai puțin.

Problema este că salariile nu pot crește sustenabil doar prin decizie politică.

În sectorul privat, majorările depind de productivitate, cerere, costurile firmelor și capacitatea acestora de a concura.

În sectorul public, depind inclusiv de banii colectați la buget și de felul în care sunt organizați angajații și instituțiile.

O creștere generalizată, finanțată din noi împrumuturi, poate genera presiuni asupra deficitului și inflației.

Prin urmare, Guvernul Niculescu poate susține creșterea veniturilor prin investiții, reducerea birocrației și stimularea producției.

Dar nu poate garanta tuturor majorări salariale consistente, imediate și fără costuri.

Pensionarul nu are nevoie de felicitări. Are nevoie de predictibilitate

Programul Cabinetului Niculescu promite reluarea indexării pensiilor în 2027.

Nu precizează însă clar calendarul și cuantumul majorărilor, iar realizarea lor depinde de resursele bugetare.

Pentru pensionar, problema este simplă:

pensia trebuie să-i permită achitarea medicamentelor, alimentelor și utilităților fără alegeri imposibile între ele.

Dar există o diferență între o indexare sustenabilă și o majorare politică fără acoperire.

Prima poate proteja treptat puterea de cumpărare.

A doua poate aduce bani suplimentari astăzi, cu riscul ca scumpirile și împrumuturile de mâine să consume o parte din beneficiu.

Aici disciplina bugetară nu este un adversar al pensionarului, ci o condiție pentru stabilitatea veniturilor sale.

Ratele bancare nu scad prin declarațiile premierului

Românii îndatorați ar avea un motiv foarte concret de satisfacție dacă ratele lunare ar începe să scadă.

Dar Guvernul nu stabilește dobânzile practicate de bănci și nici dobânda de politică monetară a BNR.

Poate, în schimb, să contribuie la stabilitatea financiară.

Un deficit credibil mai mic, o inflație în scădere și o politică fiscală predictibilă pot reduce treptat costurile de finanțare ale statului și ale economiei.

Efectele nu apar imediat.

Iar dobânzile plătite de populație depind și de condițiile pieței, riscul de credit și tipul contractului.

Cea mai utilă intervenție guvernamentală pentru debitori ar putea fi tocmai renunțarea la improvizațiile fiscale care întrețin incertitudinea.

Facturile la energie: ajutor pentru cei vulnerabili, nu subvenții pentru toată lumea

Costul energiei influențează aproape fiecare cheltuială a unei gospodării.

Nu doar factura la electricitate, ci și prețul alimentelor, transportului, produselor industriale și serviciilor.

Programul Niculescu prevede sprijin pentru consumatorii vulnerabili și investiții în noi capacități energetice.

Aici trebuie făcută distincția între protecția socială și subvenționarea generalizată a consumului.

Este justificabil ca statul să sprijine familiile care nu își pot încălzi locuințele.

Dar subvențiile acordate tuturor, indiferent de venit, consumă resurse importante și pot reduce stimulentele pentru eficiență energetică.

Pe termen lung, ieftinirea durabilă a energiei depinde de producție, investiții în rețele, concurență și reducerea pierderilor.

Nu de capacitatea Guvernului de a muta factura din buzunarul consumatorului în bugetul public.

Ce înseamnă, de fapt, o disciplină financiară drastică?

Aici se află problema fundamentală a viitoarei guvernări.

România are nevoie să își reducă deficitul bugetar. Comisia Europeană estima în primăvară un deficit de 6,2% din PIB pentru 2026 și o creștere economică de numai 0,1%.

Sunt estimări, nu rezultatele finale ale anului, dar indică dimensiunea constrângerilor.

Disciplina financiară nu înseamnă însă tăierea mecanică a tuturor cheltuielilor.

Înseamnă alegerea lor după utilitate.

O investiție într-o infrastructură necesară poate produce beneficii economice ani întregi.

O instituție redundantă, o achiziție supraevaluată sau o funcție creată exclusiv pentru satisfacerea unui interes politic reprezintă costuri fără beneficii publice comparabile.

Guvernul trebuie să distingă între cheltuielile care susțin dezvoltarea și cele care doar întrețin aparatul administrativ.

Problema României nu este numai cât cheltuiește statul. Este și cât de puțin primește cetățeanul pentru banii cheltuiți.

Reforma care ar putea conta mai mult decât o majorare de salariu

Să luăm o situație obișnuită.

Un cetățean are nevoie de o investigație medicală. Nu găsește loc în sistemul public și plătește la privat.

Are nevoie de o adeverință. Pierde o zi de muncă.

Copilul său are nevoie de pregătire suplimentară, pentru că școala nu îi oferă întotdeauna sprijinul necesar.

Mașina trebuie reparată din cauza infrastructurii deteriorate.

Toate acestea sunt costuri suplimentare ale vieții într-un stat insuficient funcțional.

O administrație eficientă, un sistem medical accesibil, o educație mai bună și servicii publice digitalizate pot îmbunătăți nivelul de trai fără să apară ca majorări de venit în fluturașul de salariu.

Aceasta este una dintre reformele cu cel mai direct impact asupra gospodăriilor:

să nu mai fie obligați oamenii să cumpere din buzunar servicii pentru care plătesc deja taxe.

Ce nu se poate face fără o disciplină bugetară severă

Există câteva promisiuni care nu pot fi realizate simultan, fără venituri suplimentare, economii reale sau o creștere economică substanțială.

Nu poți majora consistent toate pensiile și salariile bugetare, reduce generalizat taxele, extinde subvențiile, accelera toate investițiile și diminua rapid deficitul folosind aceleași resurse.

Nu poți reduce sustenabil datoria publică dacă finanțezi permanent cheltuielile curente prin noi împrumuturi.

Și nu poți promite servicii publice de calitate europeană refuzând orice discuție despre finanțarea și eficiența lor.

Asta nu înseamnă că taxele trebuie să crească inevitabil.

Înseamnă că reducerea risipei, colectarea veniturilor datorate și creșterea economică trebuie să producă rezultate măsurabile înainte ca spațiul bugetar să poată fi cheltuit din nou.

Bugetul pe 2027 va spune mai mult decât programul de guvernare

Cabinetul Niculescu și-a asumat elaborarea bugetului pentru 2027 până la 1 decembrie, în condițiile angajamentului politic de a evita noi majorări de taxe.

Acolo se va vedea ce este posibil.

Câți bani merg către investiții?

Cât costă indexarea pensiilor?

Ce cheltuieli administrative dispar efectiv?

Ce măsuri sunt finanțate și care rămân simple intenții?

Un program de guvernare poate enumera aproape orice.

Un buget alcătuit responsabil trebuie să arate cine plătește.

Iar dacă banii nu ajung, Guvernul va avea obligația să explice limpede ce amână și de ce, în loc să distribuie promisiuni incompatibile între ele.

Românul obișnuit nu cere miracole. Cere să-și poată face planuri

Există o formă de prosperitate despre care politicienii vorbesc foarte rar: predictibilitatea.

Să știi aproximativ cât vei plăti luna viitoare.

Să poți economisi pentru o reparație, pentru educația copilului sau pentru câteva zile de concediu.

Să nu trăiești cu teama că următoarea modificare fiscală îți va distruge bugetul familiei.

Să nu fie nevoie de un împrumut pentru o cheltuială medicală obișnuită.

Și să nu trebuiască să fii bogat pentru a beneficia de servicii publice decente.

Guvernul Niculescu nu poate recupera într-un an toate pierderile de putere de cumpărare acumulate de români.

Poate însă să încerce să oprească deteriorarea continuă a nivelului de trai și să construiască premisele unei recuperări.

Pentru asta sunt necesare stabilitate, disciplină financiară, investiții productive și un stat care să înceapă să ofere rezultate proporționale cu resursele consumate.

Românul obișnuit nu are nevoie ca premierul să-i promită că va trăi mai bine. Are nevoie să vadă că, după o lună de muncă, toate facturile plătite și cumpărăturile făcute, îi mai rămân niște bani.

Iar dacă îi rămâne și puțină încredere în ziua de mâine, Guvernul va fi realizat deja ceva important.