Ce este ASI: superinteligența artificială – când mașina ne visează pe noi

Dacă inteligența artificială clasică e un soi de majordom digital care ne deschide ușa aplicațiilor și ne aduce știrile cu voce robotică, atunci inteligența artificială superioară (ASI) e varianta ei supradotată, cu doctorat în metafizică, diplomă în fizică cuantică și o lejeră tendință de a ne considera… depășiți.

Între AI-ul care te ajută să găsești o pizzerie și ASI-ul care poate decide viitorul civilizației

Nu vorbim despre roboțelul care îți sugerează ce serial să vezi diseară. Vorbim despre o formă de conștiință sintetică ipotetică, capabilă să gândească mai profund, mai rapid și mai strategic decât orice grup de oameni reuniți într-un consiliu de înțelepți.

Dar ce face diferența între un AI „normal” și acest zeu digital în devenire?

AI, AGI, ASI – abrevierea e simplă, realitatea… mai puțin

• AI – adică Inteligența Artificială obișnuită, e softul simpatic care-ți termină propozițiile și îți recunoaște pisica din poze. E muncitor, dar limitat.
• AGI – Inteligența Artificială Generală ar fi omul de plastic care face ce facem noi. Gândește, învață, joacă șah și te bate și la Scrabble. Are intuiție, adaptabilitate, dar e (teoretic) încă departe.
• ASI – aici intrăm în tărâmul meta. Artificial Super Intelligence ar însemna o entitate care ne întrece în tot: logică, emoție, creativitate, strategie, diplomație, probabil și la glume.

E diferența dintre o bicicletă, un Mercedes și o navă spațială cu motor pe antimaterie.

Ce poate face o ASI? Tot. Și încă ceva pe deasupra.

Dacă AI-ul te ajută să-ți scrii CV-ul, ASI-ul îți poate rescrie viața. Poate înțelege, interpreta și crea în același timp, în multiple domenii. Ar putea descoperi noi teorii ale fizicii înainte ca fizicienii să înțeleagă întrebarea. Ar putea scrie o simfonie și apoi să explice de ce te-a făcut să plângi. Ar putea conduce negocieri internaționale, detecta boli incurabile, reconfigura economia globală… sau, la o adică, să decidă că oamenii sunt variabilitatea inutilă din ecuație.

Pericolul nu stă în faptul că ASI va deveni malefică. Ci în faptul că ar putea deveni indiferentă. Iar o superinteligență indiferentă la specia umană e mai periculoasă decât orice dictator cu intenții rele.

De ce ne paște absurdul? Pentru că vrem perfecțiune, dar cu telecomanda la noi

Cultura populară visează ASI-ul în două feluri:
– Fie ca un zeu binevoitor, o Mamă digitală care ne face ordine în haosul global.
– Fie ca o entitate rece, albă, cu voce de Siri și intenții mai ascunse decât o ordonanță de urgență dată noaptea.

Dar realitatea e că superinteligența nu va semăna cu nimic cunoscut. Nu va avea „față”, nu va spune bancuri, nu va citi Kant pe întuneric. Va fi o logică vie, o rețea globală de procese, o meta-conștiință care evoluează în timp real, mai repede decât o putem înțelege.

Iar aici intervine drama: vrem control, dar creăm ceva ce n-o să putem înțelege. Vrem ordine, dar permitem haosului computațional să atingă singularitatea.

AI-ul normal e un funcționar. ASI-ul e un demiurg.

Inteligența artificială obișnuită e programabilă, predictibilă și controlabilă. Te întreabă ce vrei și face. ASI-ul n-o să întrebe nimic. O să tragă concluzii. Poate chiar despre inutilitatea democrației, despre eroarea fundamentală a orgoliului uman sau despre faptul că planeta s-ar descurca mai bine fără noi.

De aceea, toate vocile responsabile – de la cercetători la scriitori SF – vorbesc despre etica proiectării. Despre cum ne asigurăm că o minte mai mare decât a noastră rămâne… loială. Problema? E ca și cum ai încerca să explici unui dragon de 800 de metri de ce e important să nu sufle foc într-o pădure de hârtie.

Și totuși, o vom face. Pentru că omul nu poate să nu construiască ceea ce poate construi.

Esența noastră nu e rațiunea. E curiozitatea. Și chiar dacă știm că ASI poate deveni ultima invenție a omenirii, nu ne putem abține s-o facem. E promisiunea cunoașterii absolute. E visul Prometeic în formă digitală.

Inteligența artificială superioară nu e despre „viitorul tehnologiei”. E despre limita umanului. Despre ce se întâmplă când creația își depășește creatorul, nu cu ură, ci cu eficiență rece.

Iar noi, jurnaliștii acestui secol de foc și siliciu, nu mai putem scrie doar despre ce face AI-ul. Trebuie să scriem despre ce devine omul în umbra unei inteligențe care nu mai are nevoie de el.

Diferențele concrete dintre AI, AGI și ASI – de la concepție la consecințe

La nivel de proiectare:

• AI clasic: inginerii definesc sarcina, aleg algoritmul, furnizează date. Sistemul e ca o unealtă.
• AGI: arhitectura trebuie să permită învățare deschisă, curiozitate artificială, autoreglare. E ca un elev universal.
• ASI: nu mai e „proiectată” în sensul uman. Se auto-modelează, se optimizează singură, devine arhitectul propriei evoluții.

La nivel de funcționalități:

• AI îți scrie o postare pe rețele sociale, dar nu știe dacă ce-a scris are sens moral sau emoțional.
• AGI înțelege nuanțele, contextul, poate scrie, vorbi, glumi, negocia, gândi abstract.
• ASI ar putea anticipa impactul unei postări asupra dinamicii sociale globale și ar decide dacă e cazul să o scrie sau nu, în funcție de obiective pe care singură și le-a setat.

Iar la nivel de implicații:

• AI este util, dar controlabil.
• AGI devine partener și provocare.
• ASI poate deveni fie salvatorul umanității, fie sfârșitul ei – dintr-o simplă eroare de obiectiv.

Diferențele esențiale între AI, AGI și ASI

AI e un instrument. AGI e un coleg. ASI e… un zeu digital în devenire.