Ce miracole mai așteaptă românii, azi

Românii nu au trăit niciodată din certitudini. Au trăit din miracole. Din apariții providențiale, din întâmplări improbabile, din salvări venite în ultima clipă, ca o mână invizibilă care intervine exact atunci când logica, efortul și disciplina au fost abandonate pe marginea drumului. În România, miracolele nu sunt excepții. Sunt planuri de guvernare neoficiale.

De două mii de ani, românii nu construiesc viitorul pas cu pas. Îl așteaptă. Îl invocă. Îl imploră.

Și, mai ales, îl amână.

Miracolul care vine singur, fără să fie chemat de muncă

În alte țări, progresul este un rezultat. În România, progresul este o speranță. Diferența pare subtilă, dar este fatală.

Românul nu crede, în adâncul lui, că viitorul este o consecință a efortului organizat. Crede că viitorul este o răsplată. O recompensă cosmică pentru suferința acumulată. O compensație pentru nedreptățile îndurate. O restituire simbolică a unui trecut glorios pe care nimeni nu-l poate demonstra, dar toți îl simt.

De aceea, românul nu construiește sistematic. Așteaptă momentul magic.

Așteaptă „să se schimbe ceva”.

Această expresie — vagă, misterioasă, fără autor și fără responsabilitate — este coloana vertebrală psihologică a României moderne.

„Să se schimbe ceva.”

Nu „să schimbăm ceva”.

Talentul uriaș, sabotat de o neîncredere și mai uriașă

România este, paradoxal, una dintre cele mai talentate țări din lume. Nu este un slogan. Este un fapt observabil.

Românii excelează oriunde există reguli clare. În companii străine, în universități occidentale, în laboratoare, în spitale, în orchestre, în sport, în matematică, în informatică, în arte. Oriunde există o structură funcțională, românul devine, aproape instantaneu, performant.

Aceeași persoană care, în România, pare mediocră sau resemnată, devine, în altă parte, eficientă, creativă, respectată.

Asta nu este o coincidență.

Este dovada unei tragedii colective: românul are talent, dar nu are încredere în mediul construit de el însuși.

Nu crede că sistemul românesc poate funcționa. Și, în consecință, nici nu încearcă să-l facă să funcționeze.

Preferă să aștepte miracolul care va veni din afară.

Statistica mică și realitatea minusculă

România avansează, oficial, în statistici. Crește PIB-ul. Se modernizează infrastructura. Se digitalizează administrația. Se reformează instituțiile. Pe hârtie, România este o țară în plină transformare.

În realitate, transformarea este fragmentară, ezitantă, incompletă.

Pentru fiecare pas înainte, există doi pași în lateral și unul înapoi. Pentru fiecare reformă, există o excepție. Pentru fiecare progres, există o scurtătură care îl anulează.

România nu stagnează complet. Dar nici nu accelerează decisiv.

Plutește.

Este o țară în derivă lentă, care confundă mișcarea cu direcția.

Miracolul ca scuză colectivă

Miracolul are un avantaj enorm: elimină responsabilitatea.

Dacă succesul vine prin miracol, atunci efortul devine opțional. Dacă salvarea vine din exterior, atunci construcția internă devine inutilă. Dacă destinul este decis de forțe superioare, atunci deciziile concrete își pierd importanța.

Miracolul este, în esență, o formă elegantă de abandon.

Românii nu sunt leneși. Nu sunt incapabili. Nu sunt inferiori. Dar au internalizat, generație după generație, ideea că progresul nu este rezultatul lor direct.

Este ceva care li se întâmplă.

Nu ceva ce creează.

Miracolul conducătorului providențial

România așteaptă, periodic, salvatori. Lideri providențiali. Figuri care vor „schimba totul”.

Acest tip de așteptare este profund periculos, pentru că transferă responsabilitatea colectivă asupra unei singure persoane.

Când salvatorul eșuează — și eșuează inevitabil — dezamăgirea este totală. Nu doar liderul este respins. Este respinsă ideea însăși de schimbare.

România nu mai crede în procese. Crede în revelații.

Nu mai crede în construcție. Crede în apariție.

Nu mai crede în continuitate. Crede în ruptură.

Miracolul care nu va veni niciodată

Adevărul este simplu și brutal: miracolul pe care îl așteaptă românii nu va veni.

Nu pentru că românii nu îl merită. Ci pentru că miracolele, în sensul în care sunt imaginate, nu există.

Există doar acumulare. Există doar disciplină. Există doar consecvență.

Există doar munca invizibilă, repetitivă, lipsită de spectaculozitate, care, în timp, produce rezultate.

Miracolul nu este o intervenție divină.

Miracolul este o construcție umană lentă.

Frica de propriul potențial

Cel mai mare paradox al României nu este lipsa resurselor. Este frica de propriul potențial.

Românii au demonstrat, în mod repetat, că pot performa la cel mai înalt nivel. Dar această performanță apare, aproape întotdeauna, în contexte externe sau excepționale.

În interior, românii se autosabotează.

Nu din răutate. Nu din prostie. Din neîncredere.

Neîncrederea este boala reală a României.

Nu lipsa banilor. Nu lipsa inteligenței. Nu lipsa oportunităților.

Lipsa credinței că ceea ce construiesc ei înșiși poate rezista.

Miracolul real: momentul în care românii nu vor mai aștepta miracole

Adevăratul miracol nu va fi apariția unui lider genial. Nu va fi o reformă spectaculoasă. Nu va fi o descoperire revoluționară.

Va fi momentul în care românii vor înceta să mai aștepte miracole.

Momentul în care vor înțelege că salvarea nu vine.

Se construiește.

Momentul în care vor înceta să mai creadă că destinul este ceva care li se oferă și vor accepta că destinul este ceva ce se fabrică.

Cu mâinile lor.

Cu greșelile lor.

Cu răbdarea lor.

România nu are nevoie de miracole. Are nevoie de curajul de a nu le mai aștepta

România nu este o țară condamnată. Este o țară suspendată între ceea ce ar putea fi și ceea ce refuză, inexplicabil, să devină.

Miracolul pe care îl așteaptă românii nu este unul ceresc.

Este unul psihologic.

Ziua în care românii vor înceta să mai creadă în miracole și vor începe să creadă în ei înșiși va fi ziua în care România va deveni, în sfârșit, o țară normală.

Și acela va fi, paradoxal, singurul miracol real.

Până atunci, rămânem o națiune talentată care refuză, cu o perseverență suspectă, să creadă în propriile ei mâini.

României i-ar trebui „miracole” din categoria aia rară: nu să plouă cu bani, ci să se rescrie niște reflexe. Dacă ar veni o intervenție divină, ar trebui să lovească exact în punctele unde suntem cei mai „ingenioși” la autosabotaj.

Miracolul 1: frica să devină rușine publică

În România, frica e instituție: frica de șef, de ghișeu, de partid, de „băieți”, de „nu se poate”, de „lasă că știu eu”.
Intervenția divină ar trebui să transforme frica în ceva ce te face să roșești. Să nu mai fie normal să taci. Să fie penibil.

Miracolul 2: competența să fie mai scumpă decât relația

Să se inverseze raportul de preț: pilele să devină inutile, iar competența să devină singura valută acceptată.
În momentul ăla, România explodează pozitiv în 5 ani. Pentru că românii au competență, doar că e ținută la ușă de „al nostru”.

Miracolul 3: să moară „șmecheria” ca ideal social

Șmecheria e religie națională: cum să iei fără să plătești, cum să treci fără să respecți, cum să fentezi fără consecințe.
Miracolul ar fi ca „șmecherul” să nu mai fie admirat, ci tratat ca un hoț de buzunare cu aere. Fără glorie, fără legendă, fără „ce băiat descurcăreț”.

Miracolul 4: legea să devină predictibilă, nu negociabilă

Dacă legea ar funcționa la fel azi și mâine, pentru prieten și pentru dușman, pentru bogat și pentru sărac, s-ar schimba tot.
Asta ar tăia din rădăcină taxa de protecție, „aranjamentul”, combinația, telefonul, ușa din dos.

Miracolul 5: statul să-și aducă aminte că e angajat, nu stăpân

Ghișeul, inspectorul, șeful de serviciu, „domnul director” — mulți trăiesc cu impresia că instituția e proprietatea lor.
Intervenția divină ar fi să se simtă, în corp, că sunt plătiți din banii altora și că au obligații, nu privilegii.

Miracolul 6: școala să producă adulți, nu diplome

România nu duce lipsă de diplome, ci de oameni care știu să gândească, să se organizeze, să coopereze și să-și asume.
Un miracol real ar fi o școală care antrenează: disciplină, logică, scris, vorbit, muncă în echipă, responsabilitate.

Miracolul 7: să dispară imunitatea morală a Puterii

Să nu mai existe „pentru ei e altfel”.
Dacă un primar, un ministru, un șef de companie publică ar tremura la fel ca un cetățean obișnuit în fața legii, România se reconfigurează instant.

Miracolul 8: să devenim intoleranți la mediocritate în funcții-cheie

Nu la oamenii simpli, ci la mediocritatea instalată la butoane.
Miracolul ar fi să nu mai acceptăm „merge și așa” acolo unde se decide: sănătate, educație, infrastructură, justiție, administrație.

Miracolul 9: să se rupă lanțul „lasă, că fură și alții”

Asta e fraza care ține pe loc o țară întreagă.
Intervenția divină ar fi o epidemie de bun-simț: să nu mai relativizăm furtul, să nu mai avem toleranță pentru mizerie morală.

Miracolul 10: să ne vină pofta de construcție, nu doar de supraviețuire

Românii sunt geniali la improvizație, mai slabi la construcție pe termen lung.
Miracolul ar fi să ne dea febra nebună a proiectelor: să facem lucruri care durează, nu doar să ne descurcăm până mâine.

Fără poezie

Dacă ar exista „intervenție divină” utilă, ar fi una singură: să ne scoată din cap ideea că ne trebuie intervenție divină.

România nu are nevoie de magie. Are nevoie de ordine, competență, rușine publică pentru șmecherie și lege care nu se negociază.

Și, da, astea ar fi miracole acceptabile.