Ce-o mai fi în mintea lui Călin Georgescu?

Când un politician român îl invocă pe Nicolae Ceaușescu într-o lumină favorabilă, reflexul vechi al presei este să caute scandalul, gafa sau sinuciderea politică. Reflexul aparține însă unei Românii care nu mai există.

Momentul în care Ceaușescu devine argument electoral

Pentru o parte tot mai mare a societății, numele lui Ceaușescu nu mai declanșează instinctiv repulsie, ci nostalgie. Sondaj după sondaj arată același lucru: milioane de români cred că „se trăia mai bine”, că „era ordine”, că „statul avea grijă de oameni”. Memoria colectivă a sărăciei, fricii și izolării s-a estompat, în timp ce sentimentul actual de insecuritate economică a crescut.

În acest context, afirmația lui Călin Georgescu — potrivit căreia Ceaușescu ar fi fost astăzi „președinte democratic” dacă ar fi avut Curtea Constituțională — nu reprezintă o eroare politică.

Este un calcul.

Și, mai important, este un semn al epocii.

Ce credem noi că a vrut să spună Kremlinuș:

Georgescu spune, de fapt, așa:

„Ceaușescu n-a fost dat jos pentru că poporul nu-l mai voia, ci pentru că nu existau instituții care să-i legitimeze puterea.”

Adică, în logica lui:

• dacă ar fi existat o Curte Constituțională,
• dacă existau proceduri juridice,
• dacă totul era „validat instituțional”,

atunci Ceaușescu ar fi rămas la conducere și ar fi putut pretinde că este un lider ales democratic.

Pe românește, simplu:

nu contează dacă un conducător e autoritar; dacă instituțiile îl confirmă, el devine „democratic”.

Iar mesajul (nu foarte) ascuns este acesta:

așa cum Ceaușescu ar fi putut fi legitimat de instituții, tot așa eu sunt blocat azi de instituții care falsifică voința poporului.

Cu alte cuvinte, comparația nu îl apără direct pe Ceaușescu.
Atacă legitimitatea Curții Constituționale și sugerează că instituțiile pot transforma orice rezultat politic într-o „democrație” sau într-o „nedemocrație”, după cum vor ele.

Pe scurt:

Ceaușescu = exemplu extrem, folosit ca să spună că problema nu e liderul, ci cine controlează regulile jocului.

Ceaușescu nu mai este tabu

Timp de trei decenii după 1989, legitimitatea democratică a României s-a construit pe o linie clară: comunismul fusese răul absolut, iar orice asociere pozitivă cu acel regim era electoral toxică.

Acea linie s-a șters treptat.

Generațiile tinere nu au trăit comunismul.
Generațiile vârstnice își amintesc mai ales stabilitatea socială.
Iar generația activă economic trăiește astăzi anxietăți pe care democrația nu pare să le rezolve: inflație, inegalități, insecuritate socială, sentimentul că regulile sunt făcute pentru alții.

În acest climat, Ceaușescu a fost rebranduit involuntar de realitate.

Nu ca dictator — ci ca simbol al ordinii pierdute.

Iar politicienii au început să observe.

Nu e o comparație accidentală. Este un mesaj adresat unui public precis

Georgescu nu vorbește către elitele urbane, nici către electoratul pro-european clasic. Mesajul lui se adresează unei categorii mult mai largi: oamenii care simt că tranziția nu le-a adus prosperitatea promisă.

Prin invocarea lui Ceaușescu, el transmite trei idei simultan:

1. statul actual nu este legitim;
2. democrația ar fi devenit un mecanism de control;
3. trecutul autoritar poate fi reinterpretat pozitiv.

Nu e nostalgie personală. E marketing politic.

Într-o societate dezamăgită, figura liderului puternic reapare inevitabil.

Populismul care nu mai cere permisiune

Discursul lui Georgescu combină politicul cu registrul mistic: Dumnezeu, conștiință, popor trădat, elite lașe. Nu întâmplător.

Populismul modern nu mai promite programe guvernamentale. Promite sens.

Când viața economică devine incertă, oamenii caută explicații morale, nu economice. Vinovați, nu politici publice. Salvatori, nu administratori.

Aici apare liderul care nu se prezintă ca politician, ci ca „voce a poporului”.

Instituțiile devin obstacole.
Justiția devine persecutor.
Democrația devine suspectă.

Strategia procesului transformat în tribună

Contextul juridic nu este decorativ. Procesul devine instrument politic.

Prin declarații spectaculoase la ieșirea din instanță, Georgescu schimbă terenul de joc: nu mai discută acuzațiile concrete, ci legitimitatea statului însuși.

Susținătorii nu mai văd un inculpat. Văd un martir.

Această mutare este extrem de eficientă într-un climat de neîncredere generalizată față de instituții.

De ce funcționează discursul

Succesul unui asemenea mesaj nu vine din retorică, ci din realitate socială.

România ultimilor ani a acumulat:

• frustrări economice persistente;
• percepția dublului standard;
• sentimentul că elitele politice nu răspund în fața nimănui;
• oboseală democratică profundă.

Când democrația pare să producă doar instabilitate și scumpiri, ideea liderului autoritar începe să pară — pentru unii — rezonabilă.

Nu pentru că oamenii iubesc dictatura.

Ci pentru că vor predictibilitate.

Paradoxul românesc

Declarația lui Georgescu devine posibilă tocmai pentru că România este o democrație funcțională. Libertatea de exprimare permite contestarea instituțiilor fără consecințe represive.

Într-un regim real de tip Ceaușescu, comparația respectivă nu ar fi fost rostită public.

Ironia este evidentă: democrația este criticată folosind libertățile pe care le oferă.

Ce arată momentul Georgescu

Afirmația despre Ceaușescu nu este o simplă provocare mediatică. Marchează o schimbare mai profundă.

Pentru prima dată după 1989, trecutul autoritar începe să fie folosit nu defensiv, ci ofensiv, ca argument politic legitim.

Tabuurile postcomuniste se erodează.
Memoria istorică devine selectivă.
Nostalgia devine resursă electorală.

Nu doar liderii se schimbă, ci și societatea

Întrebarea „ce-o fi în mintea lui Călin Georgescu?” ratează, poate, miza reală.

Politicienii spun lucruri pe care cred că publicul este pregătit să le audă.

Adevărata întrebare nu este de ce un lider invocă favorabil un dictator.

Ci de ce, în România anului 2026, o asemenea afirmație nu mai pare o sinucidere politică — ci o strategie calculată.

Democrațiile nu se clatină atunci când apar lideri radicali.

Se clatină atunci când tot mai mulți cetățeni ajung să creadă că trecutul autoritar a fost, măcar în parte, preferabil prezentului.