Cine este interlocutorul secret al lui Trump și minciuna utilă a „negocierilor” cu Iranul

Donald Trump a spus că pauza de cinci zile în escaladarea împotriva Iranului a apărut pe fondul unor discuții „bune și productive” cu un lider important de la Teheran. Iranul a negat că ar fi existat asemenea negocieri. Între timp, presa israeliană a împins în față un nume pe care Trump a refuzat să-l rostească public, spunând că nu vrea ca omul respectiv „să fie ucis”: Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian.

Un nume scos la lumină într-un moment de confuzie strategică

Aici începe partea interesantă, fiindcă nu mai vorbim doar despre o dispută de declarații, ci despre felul în care fiecare tabără încearcă să manipuleze percepția războiului în timp real.

Washingtonul spune „vorbim”, Teheranul răspunde „nu vorbim”

Până în acest moment, tabloul arată așa: Trump a susținut public că există un canal de comunicare cu un „important factor de decizie” din Iran și a legat de aceste contacte amânarea unor lovituri americane.

În paralel, Mohammad Bagher Ghalibaf a respins public ideea că ar fi existat negocieri cu Washingtonul și a descris informațiile drept „fake news” folosite pentru manipularea piețelor financiare și petroliere.

Cu alte cuvinte, Washingtonul spune: vorbim. Teheranul spune: nu vorbim.

Asta nu înseamnă neapărat că una dintre părți minte grosolan și cealaltă spune adevărul complet. În asemenea momente, adevărul este adesea împărțit între contactele reale, mesajele indirecte și negările obligatorii.

Cine este, de fapt, Mohammad Bagher Ghalibaf

Aici trebuie înțeles cine este Ghalibaf. Nu e un tehnocrat obscur scos din sertar, ci unul dintre oamenii grei ai sistemului iranian: fost comandant în Garda Revoluționară, fost șef al poliției, fost primar al Teheranului și actual președinte al Parlamentului. Are profil de om al aparatului dur, nu de poet al reconcilierii.

Tocmai de aceea numele lui este plauzibil într-un eventual canal de criză:

nu pentru că ar fi vreun porumbel alb, ci tocmai fiindcă este suficient de sistemic, de conectat și de legitim în nucleul puterii ca să poată transmite sau testa semnale într-un moment periculos.

De ce ar fi util pentru americani un asemenea interlocutor

De ce l-ar folosi americanii, dacă într-adevăr el este omul? Pentru că în războaiele moderne nu negociezi întotdeauna cu chipul cel mai frumos sau cel mai prezentabil, ci cu omul care încă poate apăsa niște butoane în spatele scenei.

Dacă mai mulți oficiali iranieni au fost eliminați, marginalizați sau decuplați de centrul real de putere, atunci un personaj ca Ghalibaf devine util exact prin duritatea și centralitatea lui. El poate fi, în același timp, om de regim, om de forță și om de mesaj. Nu e deloc o alegere elegantă. Este o alegere funcțională.

De ce regimul iranian este obligat să nege public

Dar de ce neagă Iranul atât de tăios? Pentru că regimul iranian are o problemă structurală: nu poate apărea în plin război ca un actor care se așază umil la masa americană, mai ales după ce și-a construit discursul pe rezistență, pedepsirea agresorilor și unitate în jurul liderului suprem.

Pentru Teheran, negarea poate fi mai puțin o dezmințire factuală absolută și mai mult o necesitate politică internă. Regimul trebuie să transmită că nu cedează, că nu cere milă, că nu intră în negociere sub foc. Chiar dacă există mesaje transmise pe canale discrete, ele pot fi negate public fără nicio ezitare.

Ce câștigă Trump din această poveste

La fel de interesant este însă și motivul lui Trump. El are tot interesul să pară simultan om de forță și om al deschiderii diplomatice. Dacă spune că a obținut o „pauză” prin negocieri, transmite piețelor că deține controlul, transmite electoratului că nu împinge America orbește într-o spirală și transmite adversarilor că Washingtonul are linii deschise în interiorul regimului iranian.

Asta poate fi adevărat, poate fi exagerat sau poate fi un amestec foarte trumpist de realitate, improvizație și marketing geopolitic. Dar ca instrument politic, afirmația îi folosește enorm.

Adevărul probabil se află între contactele reale și teatrul public

De fapt, cea mai inteligentă lectură este că nu avem în față o contradicție simplă, ci un joc în două registre. În registrul real, probabil au existat cel puțin mesaje, tatonări sau contacte prin intermediari, altfel Casa Albă n-ar fi mers atât de departe cu formularea. În registrul public, Iranul trebuie să nege, iar Trump trebuie să umfle puțin succesul, fiindcă fiecare joacă pentru propria audiență. Unul pentru stabilitatea internă a regimului, celălalt pentru imaginea de lider care domină atât războiul, cât și pacea.

Propaganda de război nu se face doar cu rachete, ci și cu scurgeri controlate

Problema mare nu este, așadar, doar dacă Ghalibaf a vorbit sau n-a vorbit. Problema mare este că întreaga poveste arată cât de fluidă a devenit granița dintre negociere, propagandă și gestionarea psihologică a conflictului.

O scurgere controlată în presa israeliană, o negare furioasă la Teheran și o ambiguitate teatrală la Washington sunt, fiecare, părți ale aceleiași lupte. Nu doar rachetele și dronele fac războiul. Îl fac și frazele lansate strategic în spațiul public.

Concluzia cea mai realistă: există probabil un canal

Concluzia cea mai sănătoasă, deocamdată, este asta: e foarte posibil să fi existat un canal discret, direct sau indirect, către un om important din Teheran, iar Ghalibaf este un nume credibil pentru acest rol. La fel de posibil este ca regimul iranian să-l nege public chiar dacă asemenea contacte au existat.

Ceea ce nu trebuie înghițit pe nemestecate este poezia lui Trump despre „discuții productive”.

În asemenea momente, diplomația reală se face în șoaptă, iar propaganda se face la microfon. Trump a ales microfonul. Iranul a ales negarea.

Adevărul e, probabil, undeva între cele două.