Cine plătește nota de plată a risipei bugetare?

Deficitul bugetar a devenit, în ultimii ani, cel mai fidel barometru al felului în care statul român își administrează resursele. Cifrele sunt reci, dar implacabile: România a încheiat anul 2024 cu cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, peste 9% din PIB – sau chiar 11%, dacă luăm în calcul plățile amânate. Acest dezechilibru nu este doar o chestiune contabilă, ci o vulnerabilitate structurală, cu efecte directe asupra dobânzilor, inflației, investițiilor și, în final, asupra nivelului de trai.

Ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, a recunoscut că deficitul este „un simptom” al lipsei de disciplină fiscal-bugetară. Această declarație, de o sinceritate rară în discursul politic, confirmă ceea ce economiștii și partenerii externi reproșează de ani de zile României: absența unor reguli clare în construcția bugetară, fragmentarea finanțărilor și lipsa unei prioritizări riguroase. Cu alte cuvinte, guvernele au preferat să împartă bani pe criterii politice, nu economice, iar nota de plată o achită acum contribuabilii.

În ciuda măsurilor recente – creșteri de TVA, accize și alte taxe – deficitul nu dă semne de reducere consistentă. Criticii arată că asistăm la o aplicare în direct a curbei Laffer: supraimpozitarea sufocă firmele, alimentează economia subterană și, paradoxal, aduce mai puțini bani la buget. Datele confirmă parțial acest scenariu: zeci de mii de IMM-uri s-au închis, iar baza fiscală a economiei se erodează.

Pe de altă parte, guvernul condus de Ilie Bolojan susține că este pe o traiectorie de corecție, validată inclusiv de agențiile de rating internaționale. Ținta oficială: scăderea deficitului la 8,4% din PIB în 2025 și la 6% în 2026. Argumentul central este că pachetele succesive de reforme – inclusiv limitarea creșterii cheltuielilor primare și eficientizarea aparatului bugetar – vor permite o consolidare graduală, fără șocuri sociale majore. Vizita premierului la Bruxelles și acordul cu Comisia Europeană au întărit această narațiune de credibilitate externă.

22:01 • POLITICĂ

Nicușor Dan nu agreează reforma lui Ilie Bolojan în administrația locală: „Nu poți standardiza”

22:50, 24.09.2025 • POLITICĂ

Grindeanu îl înțeapă pe Bolojan: „Ultimatumurile merg o dată. Nu e o tactică să ne impresioneze”

Întrebarea esențială rămâne însă: sunt aceste ținte realiste sau doar o amânare a adevărului? Mulți analiști consideră că, fără o restructurare profundă a aparatului bugetar, o regândire a sistemului de pensii și o reformă a companiilor de stat, România nu va putea coborî sub pragul de 6% nici în 2026. Alte voci merg și mai departe, sugerând că singura soluție reală ar fi reducerea directă a salariilor și pensiilor din sectorul public – o variantă cu potențial exploziv social și politic, greu de imaginat într-un context electoral.

În același timp, există decizii guvernamentale care ridică semne de întrebare din punct de vedere social și economic. Eliminarea plafonării adaosului comercial la alimentele de bază, într-o perioadă de inflație ridicată și consum în scădere, a fost catalogată drept o măsură inutilă și chiar dăunătoare. Impactul asupra populației vulnerabile riscă să fie mult mai mare decât câștigul contabil, iar în final un consum mai slab nu face decât să agraveze problema deficitului.

Editorialul de față nu își propune să ofere soluții magice, ci să traseze câteva concluzii clare. România nu are doar o problemă de venituri insuficiente, ci mai ales una de cheltuieli necontrolate și de lipsă de prioritizare. Creșterea taxelor poate aduce un răgaz temporar, dar nu rezolvă cauza. Fără o disciplină bugetară autentică, fără reducerea risipei și fără restructurări dureroase, deficitul va rămâne o povară cronică.

Iar pentru cetățeanul obișnuit, cifrele se traduc simplu: dobânzi mai mari la credite, prețuri mai mari la alimente și salarii care cresc mai lent decât costurile vieții. Într-o Europă în care România a ajuns „elevul corigent” la disciplina fiscală, întrebarea nu mai este dacă putem evita reformele, ci cât timp ne mai permitem să le amânăm.

În cele din urmă, răspunsul este clar: nota de plată a risipei bugetare nu o achită guvernele care au cheltuit fără măsură, ci cetățenii. Ei plătesc prin taxe mai mari, prin prețuri care cresc mai repede decât salariile și prin credite tot mai scumpe. Deficitul nu este doar o cifră în rapoarte oficiale, ci o povară zilnică asupra fiecărei familii din România.