Codruța? La Cotroceni? Vine sau nu vine?

Un zvon primăvăratic ne-nfioară șuvițele rebele. Jivinele României freamătă a sperietură mare. Javrele, jigodiile și japițele politicului românesc se uită cu naiba-n suflet în toate părțile. Ar da să fugă, dar nu se decid în ce parte a pădurii s-o apuce. Fiindcă… se-aude… se-aude… se-aude… că:

vine Codruța la Cotroceni!

Deocamdată, totul plutește în zona aceea delicioasă a politicii românești în care zvonul e încă zvon, dar pulsul deja sare, pupilele se dilată, iar băieții care până ieri vorbeau apăsat despre stat de drept, echilibru instituțional și garantarea drepturilor fundamentale încep să-și pipăie instinctiv dosarele, telefoanele și protezele morale.

Se spune, pe surse, că Nicușor ar vrea s-o aducă pe Laura Codruța Kövesi în funcția de consilier pe probleme de Justiție la Cotroceni. Nimic oficial, nimic bătut în cuie, nimic de pus încă în Monitorul Oficial.

Și totuși, deja se simte în aer acel parfum de panică amestecată cu fiere, deodorant ieftin și amintiri din vremea când unii dintre stăpânii acestei patrii nu dormeau liniștiți.

Când apare un asemenea zvon, România nu mai e țară.

Devine acvariu cu rechini care au auzit că s-a stricat filtrul. Toate făpturile care trăiesc bine în mâlul instituțional încep să se agite pe fundul bazinului.

Se ridică mâlul.

Se văd cozile. Spinările.

Se văd colții.

Se văd și acele expresii de inocență ofensată pe care numai pușcăriabilul autentic știe să le producă:

privirea aceea de om bun, profund îngrijorat de „excese”, de „abuzuri”, de „revenirea la practici toxice”, de „teroarea procurorilor”, de „spectacolul cătușelor”, de „climatul de frică”. Pe românește: se activează tot folclorul autoapărării preventive.

Fiindcă, dacă numele ăsta chiar începe să circule serios pe la Cotroceni, reacția va fi instantanee și minunată. Nu doar în politică. Nu doar prin partide. Nu doar în televiziunile de casă. Ci în toată fauna care a prosperat ani întregi din convingerea că România poate fi mulsă în liniște dacă pui suficientă ceață între faptă și pedeapsă.

Mai întâi îi vei auzi pe acei domni grei, suflecați doar până la cot, specialiști în patriotism de protocol și combinații de subsol, explicând grav că „nu este oportun”. E o expresie superbă, una dintre cele mai mari creații ale ipocriziei administrative.

Când un lucru e rău pentru rețea, nu se spune că e rău pentru rețea. Se spune că nu e oportun.

Când un om incomod apare în peisaj, nu se spune că provoacă groază printre hoți. Se spune că polarizează.

Când începe să miroasă a disciplină și lașii simt rece pe șira spinării, se invocă echilibrul.

Ah, acest echilibru! Patria tuturor jigodiilor. Câtă putreziciune nu s-a adăpostit în România sub cuvântul „echilibru”!

Apoi vor apărea juriștii de ocazie, acei comentatori cu fruntea udă și ton doctoral, care până ieri nu găseau Constituția nici cu Waze, dar care brusc vor descoperi subtilități instituționale de o finețe bizantină.

Se vor ridica din fotolii foști demnitari cu dosare în sertarul memoriei și vor spune că „Justiția nu trebuie militarizată”, că „președintele trebuie să rămână mediator”, că „nu trebuie trimise mesaje de forță într-un stat matur”.

Tradus în dialectul real al panicii: „nu ne speriați iar, că noi abia reușisem să ne relaxăm un pic”.

Și ce frumos va fi în sistemul judiciar însuși, printre acele zone ale lui unde toga a fost purtată, din păcate, mai degrabă ca halat de protecție pentru mediocritate, clan și complicitate.

Nu tot sistemul, desigur…

Sunt și oameni serioși acolo. Dar în colțurile lui jilave, unde dosarul greu se plimbă mai încet decât conștiința, unde influențele se dau drept colegialitate, iar autoprotecția de castă e împachetată în discurs despre independență, va începe un freamăt de seră tropicală.

Se vor înmulți cafelele nervoase.

Va crește subit frecvența întâlnirilor „întâmplătoare”.

Se vor reactiva amiciții.

Se vor scoate din dulap doctrine, note, articole, interviuri mai vechi în care s-a demonstrat doct că fermitatea e fascism și rigoarea e pericol pentru democrație.

Să nu subestimăm nici reacția marilor pușcăriabili morali din afara sistemului.

Cei care nu sunt neapărat condamnați, dar au acel fel de mers, de ton, de instinct și de biografie care le dă aerul unor condamnați în așteptarea formei finale.

Ei vor urla primii.

Nu pentru că ar ști sigur ceva. Ci pentru că organismul lor simte. Așa cum câinele simte furtuna și șobolanul simte incendiul, pușcăriabilul românesc simte imediat schimbarea presiunii atmosferice din justiție.

Se schimbă un nume, se schimbă o intenție, se schimbă o vibrație la Cotroceni și deja îi vezi cum încep să vorbească despre dictatură.

Va fi o orgie de propoziții mari și suflete mici.

„Se reinstaurează poliția politică!” „Se pregătește reglarea de conturi!” „Nu mai vrem epoca dosarelor!” „Statul paralel se întoarce!” De fiecare dată, mecanismul e același: cine a trăit prea bine din neclaritate urlă la claritate ca la dracu’.

Cine s-a mișcat prea mult prin zone gri, cine a supt din conducte administrative, cine a dormit liniștit sub plapuma relațiilor, cine și-a văzut dosarele rătăcind convenabil prin ceață va începe, subit, să țină conferințe despre libertate.

Ce ar însemna, de fapt, o asemenea mutare?

N-ar însemna, desigur, că se deschid instant pușcăriile, că tremură cătușele singure în sertare și că fuge corupția pe geam. Politica reală nu funcționează așa. Dar ar însemna ceva infinit mai important: un semnal. Și în România, semnalele contează enorm.

Țara asta nu trăiește doar din legi, ci din intuiția raportului de forțe.

Legea este privită ca o provocare permanentă, ceva ce trebuie ocolit cu ”dibăcie”. O bună parte a rețelelor noastre nu se retrag când citesc legea. Se retrag când simt că s-a schimbat vremea. Când li se pare că omul de la buton nu mai e ornamental. Când intuiesc că la centru nu mai e doar decor prezidențial și zâmbet administrativ, ci și poftă de a tulbura confortul animalelor bătrâne.

Iar aici stă farmecul aproape mitologic al zvonului.

Nu neapărat în persoana însăși, ci în efectul psihologic pe care îl produce numele. Unele nume, în politica românească, funcționează ca o alarmă de incendiu în azilul corupților. Nu trebuie nici măcar să se întâmple ceva imediat. E suficient că se aude. E suficient că se șoptește. E suficient că cineva rostește, pe un coridor, o combinație de silabe, iar prin birouri încep să se miște dulapurile cu schelete.

Deja îmi imaginez reacțiile.

Un baron local, bronzat pe bani publici și uns cu aroganță rural-feudală, oftează într-un studio: „Doamna Kövesi este un profesionist, nu contestă nimeni, dar România are nevoie de liniște”. Altul, cu voce de geam spart și mâini de om care a semnat prea multe lucruri fără să le citească, va spune că „trebuie să privim spre viitor, nu să redeschidem răni”. Răni? Frumos. Când ești hăcuit de corupție sistemică, furtul se transformă poetic în rană. Când ți se cere socoteală, jaful devine traumă colectivă.

Vor ieși și acei foști sau actuali magistrați care au făcut din autismul procedural o formă de autoapărare instituțională.

Ne vor explica de ce „presiunea publică nu ajută”, de ce „justiția trebuie lăsată să funcționeze”, de parcă exact asta n-ar fi problema: că a fost lăsată să funcționeze prea mult și prea comod în anumite hățișuri ale ei, până când unii au ajuns să confunde independența cu imunitatea și prestigiul robelei cu dreptul de a nu fi deranjați niciodată.

Și, Doamne, ce va fi la gura patrioților de mucava!

A acelora care, de câte ori aud de rigoare, DNA, reformă, control, integritate și nume care nu le plac, își pun imediat pe cap coiful de carton al suveranismului și încep să scuipe doctrină.

Pentru ei, o asemenea mutare ar fi încă o dovadă că „forțele oculte” lucrează, că „globaliștii” împing, că „sistemul” se reactivează.

În România, hoțul nu se apără doar cu avocatul. Se apără și cu drapelul, și cu icoana, și cu naționalismul la ofertă, și cu un ton jignit de gospodar care tocmai a fost prins că a furat gardul vecinului.

Adevărul e că zvonul acesta produce o încântare perversă tocmai pentru că reușește, fie și pentru câteva ore, să bage spaimă într-o lume care se credea iar în siguranță.

O lume care începea să creadă că toate s-au așezat, că marile curățenii sunt de domeniul trecutului, că țara poate fi administrată înapoi în siestă, în compromis, în negocieri unsuroase și în marea pace dintre canalii. Deodată, se aude o trosnitură în pădure. Și toate animalele ridică botul.

Poate nu se întâmplă nimic.

Poate zvonul se stinge. Poate rămâne doar o scurtă febră de primăvară în care niște indivizi cu dosare reale sau morale și-au simțit, pentru câteva ceasuri, pulsul în gât. Dar chiar și așa, folosul public există. Fiindcă ne arată ceva foarte simplu: România încă are suficientă putreziciune încât un singur nume aruncat pe piață să producă efectul unui clopot de incendiu.

Și mai arată ceva.

Că, în adâncul lui, pușcăriabilul românesc nu s-a vindecat, nu s-a reformat, nu s-a luminat și nu s-a convertit la etică. S-a relaxat. Atât. A stat ceva mai comod. A băut apă rece. A început să creadă că vijelia nu se mai întoarce. Iar acum, la simplul zvon că vine Codruța la Cotroceni, îl vezi iar cum pândește prin tufiș, cum își linge buzele uscate și cum se întreabă dacă n-ar fi fost totuși mai bine să fi furat mai puțin, să fi tăcut mai mult și să nu se fi bazat atât de tare pe bătrâna și duioasa amnezie românească.

Până una-alta, nimic nu e confirmat.

Dar efectul psihologic e deja splendid. Și poate că, măcar pentru frumusețea acestei spaime colective, zvonul merită să mai circule o zi, două, trei, ca vântul prin frunzișul putred al republicii.

Fiindcă puține lucruri sunt mai reconfortante decât imaginea jivinelor politice care, auzind foșnetul, încep să se calce unele pe altele pe labe.