Comedie procedurală la Tribunalul Bihor: justiția românească își trimite hârtiile între etaje, cu timbru și chitanță

România e singurul loc din lume unde absurdul nu mai e gen literar, ci procedură administrativă. Aici, logica se oprește la ghișeu, iar rațiunea primește bon de ordine. Fiecare drum la o instituție e o lecție despre cum se învinge timpul pierdut cu un dosar cu șină.

România… ţara în care birocraţia reinventată pare să spună: „Facem dacă ne place, altfel te descurci singur.” Iar când instituţiile statului joacă teatru absurd, fiecare cetăţean ajunge spectator şi erou involuntar de tragedie administrativă.

Un exemplu genial: la Tribunalul Bihor, documentele care circulă în aceeaşi clădire, între etaje, sunt trimise … prin poştă. Da, ai citit bine: de la primul etaj la subsol, apoi înapoi, cu timbru şi taxă.

Şi ştii ce e partea cu adevărat galactică? Tu, cetăţeanul, plăteşti pentru acest „curierat intern”.

Scene de viaţă reală

Un justiţiabil câştigă un proces, aşa cum se întâmplă. Pentru a-şi obţine hotărârea judecătorească legalizată – adică să poată spune cu subiect şi predicat: „Da, asta e…” – se prezintă la Arhivă la etajul 1. De aici e trimis la oficiul poştal din subsol să plătească taxa de 5 lei pentru fiecare document (într-o formulă care de fapt admite ca cererea să fie trimisă “prin poştă, curier sau e-mail”) – dar pentru „asta” e trimis personal.

Și mai tare: o persoană a plătit 13 lei pentru un plic conţinând cererea plus hotărârea. Iar dacă plicul e stocat “din tura de dimineaţă”, scenariul este: urcă, coboară, plăteşte, aşteaptă o zi, apoi chemat să ridice. Urcatul voluntar nu-şi are loc: trebuie să plăteşti.

Din partea instanţei-gazdă, răspunsul:

“Poşta Română este instituţie distinctă faţă de instanţe… pentru sprijin s-a alocat spaţiu în Palatul de Justiţie unde funcţionează Poşta Română… Cererile pot fi şi transmise prin poştă/curier/e-mail; costurile serviciului poştal/curier sunt acoperite de solicitant.”

Aşa că da, nazi-birocraţia are legitimitatea legii – dar asta nu o face mai puţin ridicolă.

De ce doare chestia asta

1. Lipsa facilităţii – Suntem în secolul XXI, într-o clădire de instanţă, nu într-un castel medieval. Să fii obligat să cobori în subsol să plăteşti „taxa” pentru documente care ar putea fi procesate intern în 10 minute e absurd.
2. Cost suplimentar pentru cetăţean – Da, 5 lei pe document poate părea „nimic”. Dar dacă ai de făcut mai multe, dacă pierzi timp, dacă revii pentru ridicare… costul real e mai mare: nervi, timp pierdut, lipsa clarităţii.
3. Ineficienţa – Documentele circulează între etaje, cu poşta internă? Adică nu există simple proceduri interne de transfer? Nu există scanare digitală? Nu există o linie directă? Ceea ce ar trebui să fie tranziţie facilă devine o cursă cu obstacole.
4. Semnalul dat – Instituţia care reprezintă statul, justiţia, integritatea procesului – se comportă ca un abonament vechi de fax şi mocăneşti de longevitate birocratică. Ce încredere să mai ai când structurile gravitează în jurul „facem cum vrem noi, iar tu trebuie să plăteşti”?

Implicaţii culturale şi sociale

Pe lângă faptul că e o glumă proastă pe cheltuiala noastră, lucrul ăsta spune ceva mai adânc: despre cum funcţionează „statul” în România. Nu într-o notă optimistă, ci într-o terapie de şoc administrativă. Când tribunalele plimbă documente „cu poşta”, cetăţeanul simte că e al nimănui. Instanţa – aparent sumbră, gravă – devine o parodie.

Şi nu e doar Bihorul sau Tribunalul Bihor. E simptomatic pentru întreg sistemul: arhive lente, proceduri rigide, responsabilităţi împărţite, lipsa digitalizării.

Statul care nu te serveşte, ci te trântește într-un carneţel de semnături și „vă rugăm reveniţi”.

Hai că am mai râs un pic…

Când instituţiile dau semne că funcţionează pe „poştă internă” în propria clădire, avem dreptul să ne amuzăm. Dar mai ales avem obligaţia să ne revoltăm. Pentru că nu e comedie, e justiţie. Justiţia nu e un spectacol pentru VIP-uri. E dreptul tău, rațiunea pentru care plăteşti taxele, motivul pentru care statul există.

Asta e realitatea românească: birocrația reinventată ca umor involuntar. Iar dacă noi nu o ridicăm la rang de ştire, ea va rămâne „normalitatea”.