Concert cu ruși la Cluj, scandal la ambasadă: până unde merge boicotul cultural?

Clujul se pregătește de un concert cu Ravel, Chopin și Mussorgski, cu doi grei ai scenei internaționale – dirijorul Andrey Boreyko și pianistul Nikolai Lugansky – alături de Filarmonica de Stat „Transilvania”, în cadrul sezonului aniversar de 70 de ani.
Doar că, înainte să intre lumea în sală, a intrat politica pe ușă: Ambasada Ucrainei la București a publicat un mesaj foarte dur, condamnând desfășurarea concertului și vorbind despre faptul că „cultura rusă astăzi este inseparabilă de autoritățile ruse, de propagandă și de puterea soft a statului-agresor”.

Mesajul e emoțional, apăsat, și vine cu argumentele grele: ucrainenii aud zilnic „sunetele” dronelor și ale rachetelor, nu ale orchestrelor; peste 200 de artiști ucraineni ar fi fost uciși de la începutul invaziei, iar un violonist ucrainean a murit recent pe front.

Contextul e clar: Ucraina nu trăiește o dezbatere teoretică despre Rusia, ci un război în care oamenii chiar mor. Asta trebuie ținut minte de la început.

Ce spune, de fapt, Ambasada

Dincolo de emoție, mesajul are două afirmații cheie:

1. Cultura rusă este „inseparabilă” de statul rus de azi – de parcă orice artist rus, indiferent ce cântă, devine automat instrument al Kremlinului.
2. Se condamnă „desfășurarea concertelor artiștilor ruși în statele UE” în contextul războiului.

Mai apare și o acuzație punctuală: că unul dintre artiști ar fi concertat în teritoriile ucrainene ocupate temporar de Rusia, „legitimând controlul ilegal rus”. Asta e serioasă și merită clarificată – dar e altceva decât a declara, la modul general, că orice rus la pupitru sau la pian devine brusc problemă politică.

Empatie, da. Cenzură pe pașaport, nu.

E imposibil să nu înțelegi nervul ucraineanilor. Țara lor e bombardată, iar Rusia folosește masiv cultura, sportul și „soft power”-ul ca să-și spele imaginea. Asta se vede de la festivaluri, la competiții sportive, până la mari vedete care pozează cu Putin.

Dar de aici și până la a spune „oriunde apare un artist rus în UE, e de condamnat” e un salt cam mare.

Dacă acceptăm logica asta, intrăm într-o zonă periculoasă:

• transformăm pașaportul într-o vină colectivă;
• confundăm compozitorii, dirijorii, pianiștii cu diplomații;
• punem presiune ca instituțiile culturale din România să facă listă neagră pe criteriu de naționalitate, nu pe criteriu de atitudini publice, legături cu regimul sau bani primiți de la statul rus.

E o diferență între cazul Annei Netrebko – soprană cu legături publice și vechi cu Putin, cu scandaluri și anulări de spectacole în toată Europa – și doi instrumentiști care vin la Cluj să cânte Ravel, Chopin și Mussorgski, nu imnul Federației Ruse în fața unui banner cu Kremlinul.

Unde se termină solidaritatea și unde începe abuzul simbolic?

Solidaritatea cu Ucraina înseamnă sancțiuni, ajutor militar, sprijin pentru refugiați, presiune diplomatică. Toate astea au sens și, în mare, sunt justificate.

Dar când începi să le spui statelor UE ce artiști au voie să invite și ce muzică au voie să asculte, deja intri pe terenul libertății culturale. Astăzi ne supărăm pe Boreyko și Lugansky, mâine pe Ceaikovski la radio, poi mâine pe Dostoievski în librării.

Ce facem, exact?
Scoatem „Război și pace” din bibliotecă pentru că Rusia are un președinte paranoic? Îi dăm foc lui Tolstoi pe treptele Filarmonicii? Îl anulăm pe Cehov până la pacea de la Istanbul?

Dacă mergem pe logica asta, ar trebui, de exemplu, să interzicem Wagner pentru tot ce ține de Hitler, Verdi pentru naționalismul italian, și la final ne trezim că mai rămânem cu niște playlisturi sterile, perfect curate politic, dar profund lipsite de sens.

România nu e anexă culturală a niciunei ambasade

Că Ucraina își apără cu disperare spațiul simbolic – de la limbă la cultură – e de înțeles. Dar România, ca stat democratic, nu poate funcționa după principiul „cine suferă mai mult decide programul de sală”.

Altfel spus: da, ascultăm argumentele Kievului, le luăm în serios, verificăm acuzațiile punctuale (de exemplu concerte în teritorii ocupate). Dacă se confirmă, instituțiile românești pot decide singure dacă îi mai invită sau nu pe respectivii artiști. E dreptul lor.

Ce nu e ok e tonul de condamnare generală – „concert cu ruși în UE = greșit” – și pretenția ca un concert cu Chopin la Cluj să fie citit obligatoriu ca „paravan pentru crimele Rusiei”.

Arta, în mod ideal, e tocmai locul în care poți să vezi că nu toți rușii sunt Putin, după cum nu toți germanii au fost Hitler și nu toți americanii sunt Trump. Dacă închizi și fereastra asta, nu-ți mai rămâne decât să urli unii la alții prin comunicate de presă.

Nici Putin nu cântă la pian, nici Lugansky nu lansează rachete

Poți să fii pro-Ucraina și, în același timp, să nu fii de acord cu ideea de boicot cultural pe criteriu de pașaport. Poți să plângi după orașele bombardate și totuși să nu vrei să vezi cum se transformă un concert de la Cluj într-un nou front al războiului simbolic.

Putin e responsabil pentru ceea ce face Rusia azi. Boreyko și Lugansky sunt responsabili pentru cum sună Ravel și Chopin vineri seara. Iar Tolstoi, Dostoievski și Cehov sunt deja deasupra noastră, într-o zonă unde ar trebui să ajungă orice cultură sănătoasă: dincolo de isteria geopolitică de moment.