Contractul de mandat în România: hârtia care dă bine la dosar, dar nu dă afară pe nimeni

Au legi, au reguli, au contracte. Le au pe toate – mai puțin voința de a le respecta. România nu suferă din lipsă de mecanisme, ci din absența cronică a voinței politice de a le aplica. Contractul de mandat e doar una dintre piesele acestui decor administrativ: în teorie, un angajament clar între stat și managerul public, în practică, o înțelegere tacită între partide și fidelii lor – semnează, zâmbește și încasează.

Și nu vorbim de sume simbolice. Indemnizațiile lunare ale acestor mandatați de partid trec frecvent de 25.000 – 35.000 lei net (echivalentul a 5.000–7.000 de euro), plus bonusuri de performanță… pentru o performanță care nu este nici cerută, nici măsurată, nici sancționată. În schimbul acestor bani publici, instituțiile pe care le conduc se afundă în datorii, ineficiență și lipsă de viziune.

Cum a ajuns un instrument de responsabilizare a conducerii publice să fie redus la o simplă formalitate legală, ideală pentru politruci și zero pentru contribuabili.

De aceea scriem. De aceea batem obrazul și căutăm în cuvinte acel șperaclu potrivit, menit să forțeze odată pentru totdeauna lacătul gros și ruginit al administrației românești. Nu ca să facem zgomot, ci ca să facem lumină. Pentru că transparența nu e o virtute, ci o obligație. Mai ales când e vorba despre banii tuturor.

Mandatul, în teorie: o promisiune cu semnătură, obiective și deadline

La prima vedere, contractul de mandat pare o chestie serioasă. O autoritate publică (minister, consiliu local, agenție națională) angajează un individ să conducă o instituție, pe baza unui set de obiective clare, indicatori de performanță, termene, bonusuri sau penalizări. Se încheie pe durată determinată, se presupune că e evaluat periodic și, mai ales, că neîndeplinirea țintelor duce la revocare.

Ce frumos sună pe hârtie! Ce ideal pentru o țară ca România, unde aproape totul trebuie scos cu cleștele din zona obscură a pilelor, a cumetriilor și a incompetenței birocratice! Numai că, exact ca multe alte lucruri scrise frumos în legi, contractul de mandat nu funcționează. Și nu pentru că n-ar avea potențial, ci pentru că sistemul care l-a generat l-a și anihilat.

În practică: ești prieten cu partidul? Primești mandat. Ești competent? Mai vedem

În aproape toate cazurile în care o instituție publică are un director general sau un administrator numit prin contract de mandat, acel contract e făcut post-factum, în urma unei decizii politice. Nu există vreo competiție reală. Nu există vreun proces meritocratic de selecție. Ai pe cineva în partid sau în anturajul potrivit? Primești un mandat.

De acolo încolo, totul se reduce la bifarea unor proceduri: ți se pun în contract niște indicatori vagi, imposibil de cuantificat sau irelevanți pentru realitatea instituției. Sau, și mai des, ți se dau niște obiective generoase (creșterea veniturilor, digitalizarea, reducerea datoriilor etc.), dar nimeni nu verifică după un an ce ai făcut efectiv. Pentru că, între timp, tu ești deja în alt CA, la altă regie, tot cu un contract de mandat semnat de prietenii tăi de partid.

Trei mari minciuni ale sistemului: mandat, performanță, evaluare

1. Mandatul nu are autonomie reală.
Deși în teorie mandatarul conduce autonom, în practică nu mișcă un pai fără aprobarea ministerului tutelar sau a baronului local. Mandatul e doar o pălărie de formă. Deciziile strategice sunt dictate politic. Tot ce înseamnă investiții, parteneriate, restructurări – sunt blocate sau controlate pe filiera politică.

2. Performanța e un cuvânt decorativ.
Ai făcut profit? Bravo. N-ai făcut nimic, dar ai plătit salarii și ai tăiat o panglică? Ești bun pentru încă un mandat. În realitate, nu există nicio corelație între performanță și continuarea contractului. Dimpotrivă: cine deranjează status quo-ul, chiar cu rezultate bune, e adesea schimbat. Pentru că problema nu e eficiența, ci obediența.

3. Evaluarea e o glumă proastă.
Evaluările anuale sunt, de cele mai multe ori, făcute de aceiași oameni care te-au numit. Ai fost „băiat bun”? Primești calificativ „foarte bine”. Ai deranjat? Găsim ceva să nu fie în regulă. Nu există audituri independente, nu există filtre externe. AMEPIP – agenția care ar trebui să monitorizeze performanța companiilor publice – e și ea parte din același ecosistem birocratic.

De ce nu funcționează contractul de mandat în România? Răspuns scurt: pentru că nimeni nu vrea să funcționeze

Contractul de mandat presupune niște condiții minime pentru a funcționa:

• o cultură a răspunderii;
• un sistem de selecție meritocratic;
• evaluatori independenți;
• transparență și publicare automată a rezultatelor.

România nu are niciuna dintre aceste patru condiții. Ce avem în schimb?

• o cultură a adagiului „ne descurcăm noi”;
• un sistem de selecție pe criterii de partid;
• evaluatori care sunt prieteni sau colegi de partid cu cei evaluați;
• o transparență care constă în postarea pe site a unor fișiere PDF obscure, scrise într-un limbaj de lemn ininteligibil.

Cazurile concrete spun totul

Există instituții-cheie în România care, de ani buni, nu au avut niciodată conducere selectată pe merit. TAROM. CFR. Poșta Română. Compania Națională de Investiții. Aeroporturi. Administrații de apărare, regii autonome de tot felul. La fiecare schimbare de guvern se plimbă aceiași indivizi, dintr-un CA în altul, cu contracte de mandat „renegociate” anual, de fapt prelungite fără niciun criteriu.

În unele cazuri, s-au încheiat contracte de mandat pentru interimari, deși legea spune că mandatul trebuie dat doar în urma unei selecții. În alte cazuri, s-au pus în funcții oameni fără nicio experiență, dar cu pedigree politic: fiii, nepoții, amantele și soțiile fidelilor de partid. Cu toții, beneficiari de „contracte de mandat” perfect legale, dar total lipsite de sens.

Ce ar însemna, totuși, un contract de mandat funcțional în România?

1. Selecție competitivă, cu dosare, interviuri, punctaje, publicate transparent;
2. Indicatori clari, cuantificabili, verificați trimestrial de o entitate independentă;
3. Evaluare reală, cu publicarea rezultatelor și asumarea lor în fața contribuabilului;
4. Revocare automată în caz de neîndeplinire, fără dansuri juridice și mușamalizări;
5. Interdicție legală de a mai ocupa funcții publice de conducere pentru cine eșuează repetat.

Toate acestea există în legislația occidentală. În România? Avem lege, avem contracte… dar voință, zero.

Contractul de mandat este oglinda perfectă a statului român

Este legal, dar inutil. Este semnat, dar ignorat. Este formalizat, dar nu are efecte. Exact ca statul care-l produce: un stat care mimează responsabilitatea, dar în realitate își cultivă rețelele de loialitate politică sub forma unor sinecuri bine plătite.

Atâta vreme cât în România „mandatul” este oferit pe bază de carnet de partid și nu pe bază de competență, contractul de mandat va rămâne o piesă de teatru administrativ – una jucată prost, cu actori falși și spectatori din ce în ce mai obosiți.

Dacă vrei o reformă reală, nu trebuie să schimbi legile. Trebuie să vrei, pur și simplu, să le aplici. Asta e tot. Dar, cum spunea un profesor pe care l-ai citat cu justețe: „nu se vrea. Pentru că ar afecta baza economică a politicii”.

Și în România, politica nu există pentru a servi statul. Statul există pentru a întreține politica.