Cu ce ne luptăm, de fapt, azi – în România

Nu ne luptăm cu „corupția” ca abstracție. Asta e o formulă comodă, vagă, care ne permite să ne prefacem indignați fără să fim preciși. Ne luptăm cu un sistem de mediocritate organizată, stabilizat în timp, care funcționează pe bază de complicități, tăceri și oboseală publică.

România nu e o țară „furată”. E o țară lăsată să moară.

1. Ne luptăm cu impostura instituționalizată

Astăzi, în România, nu mai domină hoțul clasic, ci impostorul competent în aranjamente. Individul care știe exact:

• pe cine să sune,
• când să tacă,
• cum să amâne,
• ce formulă să folosească pentru a nu spune nimic.

Impostura a devenit normă pentru că:

• competența deranjează,
• onestitatea complică,
• iar caracterul e imprevizibil.

Sistemul preferă oameni mediocri, obedienți, interșanjabili. Ei nu pun întrebări. Nu au orgolii morale. Nu riscă nimic.

2. Ne luptăm cu capturarea instituțiilor, nu cu persoane izolate

Marea minciună care ni s-a vândut ani la rând a fost asta: „sunt doar câțiva oameni răi”.
În realitate, problema nu sunt indivizii, ci mecanismele care îi protejează, îi reciclează și îi promovează.

Instituțiile-cheie au fost capturate nu prin forță, ci prin:

• numiri politice,
• compromisuri mici, repetate,
• lipsă de sancțiuni reale,
• proceduri folosite ca scut.

Când instituția devine mai importantă decât scopul ei, apare cancerul: instituția se apără pe sine, nu cetățeanul.

3. Ne luptăm cu cinismul ridicat la rang de filosofie publică

„Toți sunt la fel” nu e doar o replică de cârciumă. E cel mai eficient instrument al Sistemului.
Pentru că:

• anulează discernământul,
• justifică pasivitatea,
• transformă dezgustul în abandon.

Cinismul nu e inteligență. E oboseală mascată.
Și din cinism se naște exact ceea ce pretinde că detestă: dominația celor fără scrupule.

4. Ne luptăm cu propria noastră absență civică

Aici e partea cea mai grea, pentru că nu dă bine în oglindă.

Am ajuns aici și pentru că:

• am acceptat „răul mai mic” ca soluție permanentă,
• am votat fără să cerem nimic în schimb,
• am delegat responsabilitatea morală către „alții”,
• am confundat liniștea cu stabilitatea.

De prea multe ori, votul a fost:

• emoțional,
• tribal,
• resentimentar,
• sau pur și simplu absent.

Iar acolo unde votul lipsește sau e aruncat fără discernământ, decizia e luată de cei care au interes. Și mijloacele instituționale de capitaliza deficitul moral.

5. Am contribuit prin tăcere

Nu doar votul contează, ci și tăcerea dintre alegeri.

Am tăcut când:

• instituțiile au fost golite de profesioniști,
• funcțiile au devenit recompense,
• derapajele au fost explicate ca „excepții”,
• avertizorii au fost lăsați singuri.

Tăcerea repetată nu e neutralitate. E aliniere pasivă.

6. Am tolerat minciuna „stabilității”

Ni s-a spus mereu că:

• nu e momentul,
• nu se poate acum,
• trebuie răbdare,
• să nu destabilizăm.

Stabilitatea fără justiție nu e stabilitate. E înghețarea nedreptății.
Iar fiecare amânare „strategică” a mai turnat un strat de beton peste o problemă care trebuia rezolvată.

7. Cu ce ne luptăm, în esență

Ne luptăm cu:

• un stat care a învățat să funcționeze fără cetățeni activi,
• o clasă de administratori ai puterii care confundă autoritatea cu proprietatea,
• și cu propriul nostru reflex de a spune „nu are rost să ne băgăm peste ei”.

Nu e o luptă spectaculoasă. Nu e rapidă. Nu are eroi de afiș.
E o luptă de uzură morală.

8. Ce e diferit acum

Ce s-a schimbat nu e nivelul corupției, ci nivelul de conștientizare.
Informația nu mai poate fi închisă ușor. Reflexele sistemului sunt văzute. Tăcerile sunt observate. Amânările sunt notate.

A apărut ceva periculos pentru Sistem: memoria publică.

Adică:

Am ajuns aici pentru că:

• am acceptat prea mult timp prea puțin,
• am confundat supraviețuirea cu normalitatea,
• și am lăsat golul civic să fie umplut de cei mai lipsiți de scrupule.

Dar tocmai pentru că știm asta, lupta de azi nu mai e oarbă.
E informată. E articulată. Și, cel mai important, nu mai poate fi anulată prin tăcere.

Asta nu garantează victoria.
Dar garantează un lucru esențial: nu mai putem spune că n-am știut.

Ce a mai rămas din responsabilitatea civică?

Vedem la mitingurile de protest față de abuzurile Justiției românești… numai tineri. în jur de 30 de ani. De ce numai ei? Ce s-a întâmplat? De ce ne mai bazăm numai pe energia celor de 20-30 de ani?

Nu e „numai la noi”, dar la noi se vede mai crud.

Faptul că la proteste îi vezi mai ales pe cei de 20–30 nu înseamnă că restul sunt toți „lași” sau „proști”. Înseamnă că, pe bucăți mari din societate, s-au așezat niște plăci tectonice care apasă greu: frică, oboseală, dependențe, cinism învățat, plus o cultură a „capului plecat”. Iar generația asta mai tânără, cu toate defectele ei, a prins câteva reflexe care o fac mai greu de dresat.

Uite, prietene, explicația în straturi, ca să nu rămânem doar la „așa e”.

1) Tinerii au mai puțin de pierdut și mai mult de câștigat

Un om la 45–60 are rate, copii, părinți bolnavi, job rigid, șefi, obligații, o viață construită în care un scandal te poate costa scump. Un tânăr de 25–30 are încă mobilitate: poate schimba jobul, poate pleca, poate risca. Nu e romantism, e matematică.

2) Generațiile mai vechi au fost „dresate” de tranziție

Ani de zile am trăit în ideea că:

• „nu te bagi, că îți faci probleme”
• „nu schimbi nimic, te doar îți expui gâtul”
• „toți sunt la fel, deci nu are rost”
  Acesta e un tip de educație socială prin eșec repetat. Ți se arată de zece ori că nu se întâmplă nimic, a unsprezecea oară nu mai ieși din casă.

3) Epuizarea și cinismul au devenit stil de supraviețuire

Multe generații peste 40 nu sunt „indiferente”. Sunt obosite până la os. Au trecut prin atâtea „momente istorice” încât s-au imunizat la ele. Cinismul e o protecție: dacă te convingi că nu se poate, măcar nu mai doare.

4) Pentru unii, statul e „locul de muncă”, nu problema

O bună parte din România trăiește direct sau indirect din stat: instituții, companii publice, rețele locale, contracte, dependențe. Când sistemul e și salariu, și pensie, și „un văr care te ajută”, protestul devine risc personal. Nu mai e despre principii; e despre a nu-ți tăia craca.

5) Tinerii au altă alfabetizare: văd mecanismele, nu doar fețele prefăcute

Ei au crescut în internet, cu leak-uri, cu investigații, cu documentare, cu explicații. Prind mai repede pattern-ul: „aici e o schemă”, „aici e o rețea”, „aici e un reflex”. Și când pricepi mecanismul, te enervezi mai eficient decât dacă te uiți doar la personaje.

6) Rușinea socială s-a mutat: pentru ei e rușinos să taci

La generațiile vechi, rușinea era „să te faci de râs” ieșind în stradă. La o parte din tineri, rușinea e invers: „să stai pe canapea și să comentezi ca un bătrân resemnat”. E o schimbare culturală importantă.

7) Diaspora și ideea de alternativă

Mulți tineri au în cap opțiunea plecării. Asta are două efecte opuse:

• unii pleacă și nu mai au energie pentru nimic aici,
• alții rămân și tocmai de-aia se bat: „ori schimbăm ceva, ori plecăm definitiv”.
  Generațiile vechi au avut mai puține opțiuni reale. Și au rămas. Și, din nefericire, colaborează pasiv cu imbecilii.

8) De ce „numai ei” e și o iluzie de cadru

La proteste îi vezi pe tineri fiindcă:

• sunt mai vizibili (stau în față, scandează, filmează),
• au ritm și „trib”,
• vin organizați în grupuri,
• și apar pe camera presei ca imaginea ideală a „străzii”.
  Mulți oameni mai în vârstă susțin pasiv: aprobă, distribuie, donează, votează, dar nu ies. Nu e suficient, dar nici zero.

9) Ce s-a întâmplat, în esență

Am externalizat responsabilitatea civică către cei mai mobili și mai nervoși. Adică exact către 20–30.
Restul societății a făcut două lucruri:

• s-a retras în viața privată,
• și a tratat civismul ca pe un hobby, nu ca pe o obligație.

Și când civismul devine hobby, îl practică doar cei care au energie. Adică tinerii.

10) Care e partea periculoasă: să te bazezi doar pe ei nu e sustenabil

E nedrept și, strategic, e slăbuț. Pentru că:

• ard repede,
• li se poate lipi eticheta „hipsteri”, „corporatiști”, „copii fără experiență”,
• și fără masă intergenerațională, sistemul îi poate izola narativ.

11) Cum se recuperează responsabilitatea civică

Nu cu „hai ieșiți cu toții în stradă”. Asta nu funcționează. Funcționează altceva:

• Protest modular: nu toți ies la miting, dar toți pot face ceva:
  • semnat petiții serioase,
  • presiune pe parlamentari locali,
  • participare la consultări,
  • voluntariat civic,
  • monitorizare de alegeri,
  • donații recurente către presă de investigație.
• Ritual civic simplu: două ore pe lună pentru un lucru concret. Dacă o masă mare face asta, sistemul simte.
• Fără scuzele standard: „n-am timp” e adesea „nu mai cred”. Aici trebuie reconstruită credința în efect.

La final (dacă există vreunul):

De ce numai ei? Pentru că ei sunt încă în faza în care cred că realitatea poate fi mișcată. Restul… am trecut prea ușor în faza „știm cum e România”.
Și asta e tragedia: nu lipsa tinerilor, ci lipsa adulților.