Cum a intrat în istorie acarul Păun. Accidentul feroviar de la Vintileanca

În societatea românească, accidentele feroviare au apărut imediat după ce statul a construit, cu mari eforturi, o reţea care să răspundă nevoilor coagulării unităţii naţionale, a pieţei economice, dar şi a societăţii româneşti. Frecvenţa accidentelor, cel puţin pentru perioada primului secol feroviar, nu a fost una foarte mare, iar memoria colectivă a păstrat puţine amintiri ale unor asemenea evenimente.

Aşa se face că un accident de talia celui de la Ciurea, din 1917, care, prin numărul mare al victimelor, a fost o tragedie de proporţii, este mult mai puţin cunoscut decât accidentul de pe linia Ploieşti-Buzău, care a proiectat cu mult succes şi pentru multă vreme mitul ţapului ispăşitor – acarul Păun în mentalul colectiv românesc.

Publicaţiile ceferiste au contribuit la conturarea mitului acarului: „robii drumului de fer, iar nu funcţionari”

Aflat la baza piramidei corpului feroviarilor români, acarul a fost unul dintre personajele anonime, care şi-a asumat condiţia umilă, exercitându-şi cu prisosinţă datoria, chiar dacă pe seama sa au fost lansate vinovăţii, reale ori fictive, sau anecdote. El a fost corolarul şi chintesenţa ceferistului, fiind o treime – funcţionar al statului, o treime – servitor al şefului gării şi o treime – ţăran nevoit să îşi asigure existenţa prin activităţi agricole. Paradoxul este că acestui om administraţia CFR i-a lăsat o răspundere însemnată, aceea de a veghea siguranţa călătorilor.

În timp, acarul a devenit un personaj care, în societatea românească, a fost mitizat şi poziţionat sub zodia ţapului ispăşitor, fiind de multe ori asociat unui clişeu al omului cinstit, care munceşte din greu. Condiţiile grele de viaţă şi de muncă ale acestei categorii profesionale au fost aduse în prim-plan prin intermediul publicaţiilor ceferiste, care, încă de la începutul secolului al XX-lea, au contribuit la conturarea mitului acarului. În 1906, un ziar ceferist scria despre acar:„Săracul ţi-e mai mare mila când îl vezi în timpul frigului… ghemuit lângă macaz adăstând ore întregi sosirea trenului… apoi unde mai pui serviciile particulare pe care le fac şefilor de gară care le răpesc şi puţinul timp de repaos… Aşa că acestora li s-ar putea mai bine zice robii drumului de fer, iar nu funcţionari”.

Ion Păun. Fişă biografică

Despre acarul Ion Păun nu avem prea multe date, nici măcar o fotografie. Ziarele interbelice şi cele câteva articole scrise pe această temă în ultimele decenii l-au privit doar ca pe o neînsemnată rotiţă într-un mecanism uriaş. Mizele contemporaneităţii lui Ion Păun au vizat miniştri, directori CFR, partide şi lideri politici;astăzi nu ne raportăm la el decât din perspectiva „ţapului ispăşitor”.

O fişă biografică a acarului Păun Ion ne arată că s-a născut în 1880, într-o familie de ţărani din comuna Jugureni, judeţul Buzău (comună aflată astăzi în judeţul Prahova). Ion a absolvit o şcoală de scurtă durată la Buzău şi, în anul 1906, a fost angajat ca acar la staţia Vintileanca. Tată a patru copii, el şi-a făcut conştiincios datoria de angajat al statului până la accidentul din 2 iulie 1923, care avea să-i asigure nefericita posteritate. La cinci zile după eveniment, acarul s-a predat autorităţilor, care, după ce l-au pus să participe la reconstituire, l-au închis pe întreaga durată a procesului;ulterior, prin sentinţa pronunţată, a executat câţiva ani de închisoare. S-a stins din viaţă în 1934, curând după eliberare. La o lună după moartea sa a fost achitat, iar statul ar fi trebuit să plătească urmaşilor acarului o sumă de bani. Familia a fost marcată teribil de întâmplarea nefericită:la un an după moartea lui Ion Păun, a decedat şi soţia;se spune că moartea ei subită fusese provocată de bucuria aflării veştii că soţul său fusese declarat nevinovat. În anii ’70, Marius Mircu a scris o proză scurtă, „Acarul Păun”, bazată pe articolele din presa anului 1923 şi pe propria anchetă desfăşurată în Vintileanca (comuna Săhăteni, judeţul Buzău), Jugureni şi Ploieşti, unde mai trăiau în acea perioadă copiii acarului. Mărturia acestuia a consemnat că familia s-a simţit pur şi simplu stigmatizată de eveniment. Nemaiavând nicio fotografie a acarului, urmaşii acestuia au furnizat date contradictorii, iar mormântul acestuia din cimitirul de la Jugureni nu se mai cunoştea, conform romania-misterioasa.ro.