Cum funcționează, azi, binomul hilar Romfilatelia – Poșta Română

Azi, la noi, un timbru este mai mult o relicvă decât un instrument de circulație poștală. Cu toate acestea, există o companie care trăiește din și pentru timbru. Se numește Romfilatelia, este bine hrănită din bugetul de stat și face echipă – una caraghioasă și disfuncțională – cu Poșta Română.

Partea I: Romfilatelia – academia de pictat timbre pe bani publici

Romfilatelia nu este parte a Poștei Române. Asta trebuie spus din start. Este o societate pe acțiuni, cu acționar unic Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării. De ce se ocupă un minister al digitalizării cu o fabrică de timbre? Răspuns: pentru că în România absurditățile nu doar că se justifică, ci se și bugetează.

În mod practic, Romfilatelia are următoarele atribuții:

• concepe teme pentru timbre (gen „70 de ani de la înființarea corului Liceului Teologic din Slobozia”);
• colaborează cu instituții de stat, Biserica, Academia, ONG-uri cu statut dubios;
• angajează graficieni care lucrează în Corel Draw ca în 1998;
• dă comunicate de presă pompoase de fiecare dată când lansează un nou timbru (de parcă ar fi scos un vaccin sau o rachetă spațială);
• imprimă timbrele la Imprimeria Națională*, în tiraje din ce în ce mai simbolice;
• le predă… Poștei Române.

Partea a II-a: poșta română – distribuitorul de timbre într-un univers fără scrisori

Aici începe comedia.

Poșta Română, un colos putred, trebuie să preia, plătească și distribuie timbrele fabricate de Romfilatelia. Doar că timbrele nu prea mai au unde să meargă: nimeni nu mai trimite scrisori în 2025, poate cu excepția câtorva pensionari răzleți care nu știu să deschidă WhatsApp-ul și a unor instanțe de judecată ce n-au aflat că există e-mail.

Practic:

• Poșta e obligată să cumpere aceste timbre, chiar dacă n-are ce face cu ele.
• Le vinde în oficii prăfuite, unde angajatele plictisite le recomandă doar pensionarilor nostalgici sau colecționarilor de serviciu.
• Tirajele care nu se vând (adică 90%) sunt stocate în niște depozite din Pantelimon, sub ventilatoare ruginite, în dosare cartonate și uitate de lume.
• Uneori, Poșta Română nici măcar nu știe cum să le factureze sau să le evidențieze contabil. Așa apar pierderi din „activitatea filatelică”.

Rezultatul? Un soi de relație toxică în care o instituție produce ceva inutil, iar cealaltă e obligată să-l cumpere și să se prefacă că are rost.

Partea a III-a: banii, evident – cine plătește timbrul simbolic?

Știi care-i miza? În mod ironic, nu timbrul în sine, ci bugetul de funcționare al Romfilateliei. În fiecare an, această instituție organizează:

• expoziții „de prestigiu” (cu trei pensionari, o vitrină cu timbre din 1980 și doi copii obligați de profesorul de istorie să participe);
• lansări fastuoase în foaiere de teatru sau biblioteci județene;
• parteneriate cu ministere care nu se sinchisesc nici măcar să trimită un reprezentant la eveniment.

Toate aceste acțiuni sunt decontate, justificate, raportate. Romfilatelia publică bilanțuri optimiste despre „creșterea interesului filatelic” într-o țară în care și Poșta se teme că o să dispară până la finele deceniului.

Așadar, cine plătește? Statul, evident. Prin contracte dubioase, prin compensații „pentru activitate culturală”, prin fonduri de la ministere care nu mai știu ce să facă cu banii rămași pe final de an. Practic, timbrele sunt un vehicul de sifonare elegantă, dar fără impact real.

Partea a IV-a: un timbru costă 10 lei, dar nu valorează nimic

Să fim corecți: unele timbre sunt frumoase. Ba chiar interesante, dacă ai o slăbiciune pentru fluturi, catedrale sau domnitori. Problema e că nu mai au funcție. Dacă lipești un timbru pe un plic azi, cel mai probabil:

• poștașul nu va ști ce să facă cu el;
• coletul tău se va pierde în drumul spre Ploiești;
• sau va ajunge la destinatar după două luni, cu un mare „aviz de neprimire”.

Între timp, Romfilatelia aniversează cu fast 20 de ani de „misiune culturală”, cu discursuri și diplome, de parcă ar fi salvat poezia românească.

Partea a V-a: o poștă moartă, o filatelie pe aparate

Binomul Romfilatelia–Poșta Română este simbolul perfect al disfuncției administrative românești:

• două entități care trăiesc în trecut;
• care mimează activitatea;
• care se hrănesc una pe alta într-un cerc vicios al inutilității;
• și care, culmea, primesc bugete constante și chiar măriri de fonduri, pentru „diversificarea activității culturale”.

Într-o lume în care totul se plătește online, se semnează digital și se trimite pe e-mail, România continuă să dea bani pe un timbru despre viața lui Badea Cârțan sau pe „Ziua Mondială a Funcționarilor Nevinovați”.

Cine decide ce apare pe timbre?

1. Romfilatelia propune temele: în fiecare an, această companie de stat face un „plan tematic” care include aniversări, personalități, monumente, plante, animale, meșteșuguri, călușari, pisici, capre și tot ce poate fi desenat.
2. Poșta Română aprobă acest plan anual, în teorie. Fiind „beneficiarul final” al timbrelor, are un cuvânt de spus.
3. Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării (instituția care are în subordine Poșta Română) este consultat sau informat, dar nu controlează efectiv selecția.
4. Guvernul României — prin Secretariatul General — validează, indirect, timbrele „cu miză politică” (de exemplu, cele cu președinți, parteneriate internaționale, NATO, UE, suverani etc.).
5. Academicienii, experții în filatelie, Consiliul Artistic (da, există așa ceva!) pot emite opinii, dar nu au putere decizională finală.

Cum funcționează real selecția?

• Timbrele tematice sunt oportuniste, uneori folosite ca diplomă onorifică: „ia un timbru cu dumneata, stimabile ambasador / erou / sportiv / poet / preot / inventator”.
• Se lansează în paralel cu evenimente culturale, aniversări, turnee, conferințe – timbrele devin suveniruri, nu instrumente poștale.
• Există suspiciuni (justificate) că anumite teme sunt comandate neoficial, pe pile, cunoștințe și relații. Se lansează timbre „la cerere” cu diverse personalități locale sau obscure, dacă există o relație politică sau financiară în fundal.

Exemple recente

• Timbre cu tematica Mihai Eminescu, în fiecare an, chiar de 2–3 ori.
• Timbre cu simboluri religioase, lansate chiar și cu binecuvântarea BOR.
• Timbre „educaționale”, cu licee, universități și spitale – probabil cu sprijin financiar de la instituțiile respective.
• Timbre de nișă, cu rase de porumbei, semințe tradiționale, vinuri – utile doar colecționarilor.

Întrebarea-cheie: cine comandă, în fond, „arta timbrului”?

Răspuns: Nimeni, oficial. Dar toți, în culise.

Romfilatelia se autofinanțează din vânzarea timbrelor și produselor filatelice (plicuri, mape, colecții), așa că e interesată să scoată teme cât mai vândute. Dar cum nu are presiune reală a pieței, face ceea ce îi convine în cercuri restrânse.

Concluzie

Timbrele Romfilateliei nu sunt rezultatul unei politici culturale coerente, ci al unui sistem de autopropulsie bugetară în care:

• propunerea temelor e în mâinile unui grup restrâns;
• aprobările sunt formale;
• supravegherea lipsește;
• publicul nu contează.

Cine mai lipește azi timbre?

În 2025, timbrul românesc nu mai circulă. Doar banii care-l însoțesc. Romfilatelia este un atelier de design vintage pentru un vehicul simbolic. Iar Poșta Română, cu toate hibele ei, trebuie să-l tragă pe sârmă ca pe un căruț ruginit.

Totul pentru ca, într-un colț de birou, un pensionar din sistem să poată spune:

„Ne păstrăm tradiția. Cultura română trebuie promovată!”

Desigur. Pe timbru. Care nu ajunge nicăieri. Ca mai orice scrisoare trimisă prin Poșta Română. Dacă s-a îmbolnăvit poștășița cartierului… ciuciu scrisorele, dragi prieteni… Păi… avea timbru! Așa, și?

Paragraful oficial-comic

„Poşta Română cumpără timbrele pe care tot ea le produce. Este un ping pong cu 10 serve în aceeaşi cameră” – Radu Miruță, ministrul Economiei.

Descrierea mecanismului:

1. Romfilatelia concepe designul oficial al timbrelor (tematică, imagine, denumire).
2. Trimite bunul de tipar către Poşta Română.
3. Poşta Română le tipărește în fabrica proprie (care aparține tot statului).
4. Timbrele tipărite sunt RETURNATE la Romfilatelia, care le facturează Poștei ca „vânzare de produse filatelice”.
5. Întreaga operațiune implică un comision interinstituțional (de exemplu 2–3%) — statul plătește dintr-un buget public către alt buget public.
6. Poșta Română cumpără înapoi timbrele pe care le-a tipărit, doar că sub alte forme contabile și de la compania sa-satelit.

De ce e absurd:

• E un circuit bugetar fără sens: Timbrul pleacă de la Poştă, revine la Romfilatelia şi se întoarce la Poştă – toate regizate tot de stat.
• Economii? Niciodată. Salariile Romfilatelia (către director, CA etc.) se scaldă în pierderi: în 2024 compania a raportat peste 2,1 milioane lei pierdere.
• Angajaţi: Romfilatelia are 61 de salariați, director cu salariu de circa 4.500 €/lună de aproape 21 ani, plus un CA. Cu indemnizați grăsunele, desigur.
• Ministrul Economiei: a spus că sistemul e inutil – poate fi integrat, comasat cu Poșta Română, dar există interese interne puternice ca „fiecare să fie stăpân în satul lui”.

Consecințe și morală administrativă

• Zero eficiență: Poşta produce un bun, altă entitate îl cumpără, fără valoare adăugată reală.
• Conflict de interese în stil românesc: Propria unitate cumpără lucrările proprii, pe bani publici, ca și cum ar fi privat.
• Consumatorul final? Statul – prin buget, fără clienți reali.
• Exemplu indecent de birocratizare: nimeni nu economisește, nimeni nu restrânge costuri, lucrurile merg din inerție.

Mi te-ai lipt de suflet ca marca de scrisoare…

Da, comicul e cât se poate de real: Poșta Română tipărește timbrele pentru Romfilatelia, apoi le răscumpără de la ea. Practic, imprimă pe banii ei, ca să le cumpere înapoi. Un balet birocratic absurd, fără niciun sens economic, dar perfect în logica sinecurismului românesc. Două instituții ale statului își pasează bani una alteia, prefăcându-se că timbrul e o piesă de muzeu, nu un obiect banal de circulație poștală.

*Imprimeria Națională este o companie de stat, aflată în subordinea Ministerului Finanțelor. Mai exact, este o societate pe acțiuni cu capital integral de stat, iar acționarul unic este Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

Ea are rolul de a produce documente cu regim special și de securitate, precum:

• cărți de identitate,

• pașapoarte,

• permise de conducere,

• timbre fiscale și poștale,

• buletine de vot,

• diplome, certificate etc.

Așadar, când Poșta Română comandă tipărirea timbrelor, aceasta o face tot de la stat, dar prin altă instituție, ceea ce sporește comicul situației: Statul își comandă singur, își imprimă singur, apoi își cumpără înapoi – printr-o buclă administrativă care ar face și Kafka să-și ceară scuze.