Cum se bea civilizat într-o lume isterică: poemul spirtului superior, al beției ca formă de protest și al sobrietății jenante

S-a spus că beția e rușine. Că alcoolul e evadare. Că vinul îți amorțește conștiința și că palinca te face patriot. Dar adevărul e mai șmecher: băutura e oglindă. Când lumea urlă, se zbate, se vaită și împinge în coate tot ce e tandru, paharul nu minte. El îți arată cine ești, fără filtre, fără PR, fără briefing de presă. Iar când ești singur, paharul devine confident, părinte, duhovnic, amant. Expertul oenologic Bingo Lămureanu ne ajută să înțelegem care-i faza cu alcoolul.

Într-o lume isterică, în care se vorbește prea mult și se înțelege prea puțin, a bea e un gest ontologic. O formă de verticalitate, în picioare șovăielnice.

Tipologia băutorului contemporan

Intelectualul distilat

Bea single malt într-un bar semi-obscur, cu o carte de Cioran în buzunar și o privire care spune: „nimeni nu mă înțelege, dar nici eu nu mă mai obosesc”. Nu se îmbată niciodată. Doar filosofează cu sticla și mai lasă bacșișuri care vorbesc în locul lui.

Ipocritul lichidat

Ziua, vegan habotnic. Noaptea, baga shoturi de tequila cu limon și sare de Himalaya. Postează #cleanliving dar are ficatul în cădere liberă. Bea „pentru networking”, dar sfârșește mereu plângând în fața unei foste iubite cu care „nu s-a înțeles vibrațional”.

Băutorul revoluționar

Se îmbată ca formă de protest. Nu contează ce se bea, ci de ce. „Să moară toți, că eu beau pentru popor!” – urlă, dărâmă scaune, citează Pasolini greșit și sfârșește dormind în stația de metrou.

Maestrul armoniei alcoolice

Are un dar ciudat: combină gin cu măr verde, vin roșu cu ocheade de domnișoare și țuică de prune cu o poezie japoneză. Nu e bețiv, e alchimist. Are o rețetă pentru fiecare suflet rănit.

Atlasul băutorului român – ediție extinsă

Am văzut intelectualul distilat, ipocritul lichidat, revoluționarul bahic și maestrul armoniei lichide. Dar în umbra lor se ascunde o faună pestriță, pe cât de comică, pe atât de tragică. Iată, pe rând:

Cocârțologul de tractir

Crescut cu vin de buturugă, învățat cu demifabricat, respiră damf de pelin și suspină după vremurile când la bodegă se punea murătura pe masă din partea casei. El nu bea, el murmură. Are replici de genul:

„Dom’le, un păhărel nu-i beție, e igienă internă.”
Îl găsești sprijinit de tejghea, cu ziarul în buzunarul de la piept și povestea repetitivă despre cum „a fost el cineva, da’ nu s-a vândut niciodată”.

Tractoristul epuizat cu scuza eternă

Bea pentru că „muncește ca un câine”. Bea înainte să muncească, pentru curaj. Bea după, pentru că a meritat. Bea sâmbăta, pentru că e sâmbătă, și duminica, pentru că se intră greu în săptămână.
Preferă țuica de 60° cu miros de carbid și are o singură certitudine:

„Dacă nu beam, muream demult. Așa… am rezistat la toate.”

Fleșcăitul social

Nu are convingeri, doar păhărele. Nu vrea nimic, doar să i se toarne. Bea ce i se dă, unde i se dă, fără inițiativă, fără vreo limită clară.
Este umbra de la petrecere, râde când râd alții și se topește încet în canapeaua pe care s-a instalat la 20:00 și de unde nu se mai ridică până nu e aruncat.
Are o vorbă preferată:

„Ce să zic, bă… bun și ăsta.”

Don Juan trecut de vârsta profitului

A fost cândva un cuceritor. Acum poartă cămașă cu nasturii întinși peste burtă și zâmbește larg către orice femeie care trece. Comandă băuturi dulci și scumpe, dar le bea cu ochii în oglinzi, așteptând o glorie care nu mai vine.
Are replici prăfuite de anii ’90, parfum rusesc și o doză de tristețe greu de spălat cu alcool.
Îți spune, privind în pahar:

„Tineretul din ziua de azi nu mai are stil. Noi știam cum să facem o femeie să râdă.”

Spălătorul de conștiință

Bea doar când are crize morale – adică des. Bea când simte că a fost prea bun, prea rău, prea absent sau prea prezent. Fiecare pahar e o tentativă de împăcare cu sinele.
După al treilea shot, își cere iertare pentru ceva ce nu știi, dar el crede că ai suferit. Bea cu o solemnitate sfâșietoare.
Îl recunoști după fraza:

„Jur că de mâine nu mai fac.”

Corporatistul în degringoladă

Ajuns la capătul nervilor într-o corporație care i-a mâncat tinerețea, bea ca un ritual de reumanizare.
La început cere cocktailuri sofisticate, apoi trece la whisky sec.
După al patrulea pahar, întreabă:

„Tu crezi că mai contează ceva?”
A doua zi postează o poză cu răsăritul și hashtag-ul #freshstart, deși n-a dormit.

Gospodina cu vinul de pe balcon

Are un stoc de sticle pe care le păstrează „pentru musafiri”, dar pe care le golește discret, câte puțin, în fiecare seară.
Bea cu un amestec de vinovăție și eliberare, ascultând Andre Rieu și vorbind singură cu pisica.
Crede că „un pahar de vin pe zi face bine la circulație”, dar circulația e deja în derivă de ani de zile.

Bețivul milos

E singurul care, beat fiind, te întreabă dacă ai mâncat. Are o empatie alcoolică atât de profundă încât, după ce îți varsă berea pe pantaloni, îți oferă jacheta lui.
Cântă, plânge, îmbrățișează, cere iertare de la barmani, laudă copiii altora și, la final, adoarme cu capul pe masă zicând:

„Să fie toți fericiți, măcar azi…”

Degustătorul de apartament

Nu e somelier*, dar se poartă ca și cum ar fi. Bea cu degetul mic ridicat, chiar dacă vinul e la PET.
Folosește cuvinte precum „catifelare” și „structură”, dar nu face diferența între un Merlot și un vișinată.
Ține neapărat să-ți spună că vinul tău „e o glumă”, dar apoi ți-l bea pe tot.

Simfoniile alcoolizării – partituri pentru suflet și ficat

Vin alb + jazz + ploaie pe geam = regăsire

Băutura melancolicilor lucizi. Nu te-mbată, dar te face să-ți amintești cine ai fi putut deveni dacă nu intrai în corporație.

Rom negru + discuții despre trădări = curaj fals

Ideal pentru planuri de răzbunare care nu vor fi puse niciodată în aplicare. Rețetă clasică în nopțile cu prieteni de duzină.

Whisky + întuneric + o foaie albă = roman neterminat

Fiecare pahar e un capitol. Niciunul nu are final. Dar ce idee grozavă era aia de la pagina 4, când încă scriai drept…

Bere ieftină + fotbal + scandal politic = refulare de secol XXI

Efecte adverse: xenofobie temporară, naționalism vocal și ideea că ai avea un viitor în politică.

Vodcă + pereți goi + uitare = momentul ăla când nu mai contează

Timpul se oprește. Ficatul nu. Cine ești? Nu contează. Mâine o iei de la zero. Dacă te mai trezești.

Variațiuni moderne și combinații ipocrite

Prosecco cu pai, pe tocuri = glorie falsă, dar instagramabilă

Se bea doar pentru poze. Gustul? Neimportant. Important e să ai un filtru care îți ascunde disperarea.

Cocktail roz + nervi = influenceriță furioasă că nu-i merge linkul de afiliere

Îl comandă ca să pară calmă. Îl varsă pe pantaloni când primește comentarii cu „fă-ți un rost în viață”.

Limonadă cu vodcă și convingeri eco = tânăr suferind de dublă personalitate morală

Bea doar din pahare reciclabile. Dar fură sticla de gin de la petrecerea cu „zero waste”.

Alchimia de mahala: cocârțuri, carcaleți și alte formule câștigătoare

Nu toate bețiile sunt egale. Unele sunt rafinate, cu note de vanilie și postgust de lemn nobil. Altele… sunt ca o poartă deschisă spre abis, o alchimie sinistră în care se amestecă nevoia, disperarea și o doză zdravănă de inconștiență.

În lumea licorilor ieftine, orice sticlă are o poveste, orice combinație – o legendă urbană, transmisă cu o grimă de groază și o privire tulbure, de la bețiv la bețiv.

Beția cu lichior: sirena dulce a pierzaniei

Lichiorul, această capcană parfumată, a ruinat mai mulți oameni decât băncile de stat. E băutura care nu pare periculoasă. Îți zâmbește din sticlă ca o secretară în uniformă roz – și te pocnește după ce ai semnat contractul cu viața. Se bea repede, se simte ca siropul pentru tuse, dar vine cu o notă de trădare în postgust.

Cei mai periculoși bețivi de lichior sunt cei care încep seara cu „Doar o cremă de banane” și o termină pe targă, citind rugăciuni din memoria celulară.

Vermouthul – trădătorul italian

Un fel de vin sofisticat cu gust de apă de parfum. E genul de băutură pe care o bei o singură dată, dar care te chinuie toată viața. Bețivul de vermouth e un domn ratat, cu gesturi teatrale, cămașă desfăcută până la buric și planuri mari care se termină invariabil în canalul pluvial de la Piața Romană.

Vermouthul e băutura acelora care au văzut cândva un film cu Alain Delon și au crezut că dacă beau la fel, viața le va arăta milă.

Carcaleți fundamentali: chimia pierderii memoriei

Carcaletele, această invenție balcanică, e rezultatul unui amestec imposibil: bere + vin + rachiu + cola + ceva ce sclipise pe jos. Este ritualul de inițiere în lumea ticăloșiei alcoolice. Băutorul de carcalete e tânăr, speriat de viață, dar dornic să moară bărbătește într-un colț de club cu ochii în soare și picioarele în apă de mop.

Printre formulele celebre:

• „Moartea roz”: votcă + suc de fructe roșii + energizant + o urmă de parfum. Se bea la petreceri de majorat și se termină cu bătăi în parcare.
• „Craniu spart”: whisky fals + vin dulce + ceva care nu are voie să fie în organism. Trei pahare și îți vezi tatăl din copilărie spunându-ți „Ți-am zis eu”.

Soluții de praf și pulbere: cocktailuri ale disoluției

Există beții care încep ca o glumă și se termină pe o brancardă. Aici intră tot ce implică:

• alcool medicinal (cu aromă de eucalipt),
• rom cu aromă de ananas în cutie de carton,
• coniac sub brand propriu la 8 lei sticla,
• „gin” cumpărat de la un domn din Piața Obor care se recomandă „Virgil, de la chimie”.

Aceste beții nu sunt despre plăcere. Sunt despre ștergerea realității, despre uitare forțată, despre resetarea creierului la setările de fabrică.

Carcaleți legendari și combinații din prafuri de legendă

Lichior de ouă + cafea rece + Marlboro roșu = mătușa cu coafură rigidă și sfaturi despre cum nu se face un bărbat

A fost pe vremuri secretara unui director. Acum bea la prânz și visează la o telenovelă în care joacă rolul principal.

Vermouth dulce + ceapă murată + cartofi prăjiți = beția pensionarului rămas pe același scaun de 30 de ani

La birtul din colț e rege. Nimeni nu-i dă replica. Ce-i drept, nici nu-l ascultă.

Țuică + sifon + gumă mentolată = cocktailul rural de întâlnire romantică

Se bea cu speranță. Se termină cu „No, hai la mine să-ți arăt colecția de numere Loto”.

Gin cu Pepsi + frișcă + banană = experiment nereușit care s-a numit “party studențesc”

Cineva a zis că merge. Nimeni n-a mai fost sigur după. Ultima amintire e sunetul găleții.

Vin spumant + paracetamol + postarea fostei = depresie festivă

Un om singur, cu artificii în suflet și demnitatea în cădere liberă. Sărbători fericite.

… și, în final, cum zice Bingo Lămureanu…

„Nu contează ce bei, contează cu cine și, mai ales, cât de repede uiți.
Am băut cu proști și-am rămas sobru. Am băut cu genii și m-am îmbătat de sensuri.
Dar cel mai rău e când bei singur și te trezești că vorbești cu tine.
Și-ți răspunzi.
Aia e beția absolută.
Să trăiți… și să nu beți decât ce puteți duce, că și iluziile au greutate.”

— Bingo Lămureanu, filozof de tavernă și poet în stare lichidă

Întrebarea esențială: de ce bei, frate?

Pentru că nu te mai suportă nimeni? Greșit.
Pentru că „așa se face”? Fals.
Pentru că ești viu și tăcerea cere ceva? Aproape.

Se bea pentru că există momente care nu pot fi trăite treji. Și nu e vorba de uitare, ci de dilatare: alcoolul e telescopul care te face să vezi propriile greșeli în format cinematic.

Băutura și lipsa ei – un dublu abis

Cei care nu beau deloc, dar nu din convingere, ci din frică, ascund ceva. Nu te încrede în omul care nu bea și nu dansează. Are un plan.
Dar nici în cel care bea compulsiv, fără ritual, fără intenție, fără gust. El a pierdut deja lupta cu sine.

Beția poate fi decadentă. Dar și refuzul băuturii poate fi semnul unui caracter rigid, incapabil de abandon. Adevărul, ca de obicei, stă într-un pahar cu apă rece și două picături de adevăr distilat.

Ce spune Dingo Rămureanu despre băutură?

„Băutura e o haină invizibilă. Pe unii îi face regi, pe alții îi dezbracă până la os. Eu am băut cu generali și cu ciobani, cu curve și cu poeți, și pot să-ți spun: nu băutura te definește, ci ce faci după al treilea pahar. Am cunoscut bărbați care au ridicat imperii după un rachiu și alții care au plâns la prima gură de vișinată. Deci, dacă bei, bea cu rost. Bea cu zâmbet. Bea ca să nu ajungi să bei fără să mai știi de ce.”

„Și mai ales, bea cu măsură… măsura fiind exact cât să-ți aduci aminte de cine ești când lumea se preface că te-a uitat.”

În loc de final: un toast pentru cei care știu

Ridicăm paharul pentru oamenii buni, care n-au ajuns celebri, dar știu să deschidă o sticlă cu demnitate.
Pentru cei care nu-și beau amarul, ci poezia.
Pentru cei care știu că e mai bine să bei un pahar de Bordeaux și să taci, decât să vorbești degeaba pe burta goală.

Noroc, române! Dar mai ales: fii om și când ești amețit. Aia e proba supremă.

Postfață (și un avertisment poetic)

În orice colț de țară, în orice generație, băutura și-a creat personaje. Unele simpatice, altele triste, toate autentice. Nu există om care să nu aibă măcar o variantă de sine băutoare. Important e nu ce bei, ci cine ești după ce bei.

Pentru că, vorba lui Bingo Lămureanu:

„După un pahar se cunoaște omul. După două – se cunoaște familia. După trei – se scrie romanul vieții lui. După patru… nu mai citește nimeni.”

*Un somelier este un specialist în vinuri și băuturi fine, angajat de obicei în restaurante sau hoteluri de lux. Rolul lui e să:

• recomande vinuri potrivite în funcție de mâncare (asocierea perfectă dintre vin și felul de mâncare comandat);
• gestioneze stocul de vinuri al localului (ce vinuri se cumpără, cum sunt păstrate etc.);
• servească vinul corect (temperatura, decantare, pahar potrivit, ritualul de servire).

În termeni simpli, somelierul e ca un ghid rafinat prin pădurile dese ale sticlelor scumpe, cu limbaj elegant și nas fin, dar – să recunoaștem – puțin probabil să existe într-un birt de cartier. De aceea l-am redenumit, elegant, „băutorul inițiat”, mai pe înțeles și mai pe glia noastră.