Cum se poate repara, concret, Justiția românească

În ultimul deceniu, sistemul judiciar din România a suferit multiple lovituri legislative și procedurale care au slăbit considerabil eficiența actului de justiție. Reformele începute după aderarea la UE au fost puse în pericol de inițiative politice controversate ce au urmărit adesea protejarea unor inculpați de rang înalt.

Un deceniu de regres pentru actul de justiție

Între 2017–2019, de pildă, au fost promovate modificări ale legilor justiției și codurilor penale menite să îngreuneze anchetele de corupție și să faciliteze tergiversarea proceselor.

Totodată, componența și deciziile Curții Constituționale (CCR) din această perioadă au introdus interpretări care au favorizat inculpații în marile dosare, sub pretextul apărării drepturilor acestora.

Rezultatul acestor evoluții?

O justiție tot mai lentă și ineficientă, în care numeroase cazuri de mare corupție și crimă organizată au rămas nesoluționate sau albite de-a dreptul, spre frustrarea publicului.

Atmosfera din 2025 reflectă o adevărată criză de încredere:

Cetățenii văd cum persoane cu influență acuzate de fapte grave reușesc să scape basma curată prin chichițe procedurale, iar magistrații onești se declară demoralizați. Un reputat procuror observa recent că “interpretarea exagerat de formalistă a legii duce la anularea probelor din dosar pentru orice, uneori doar pentru o virgulă”, concluzionând amar: “am ajuns să reinventăm Dreptul”.

În același timp, un judecător nota că nu-și amintește “o sentință importantă de vinovăție în ultima vreme”, semn că marile rechizitorii nu se mai finalizează cu condamnări răsunătoare.

Pe acest fundal sumbru – în care masacrarea ideii de justiție demobilizează magistrații și dezarmează societatea – se impun de urgență măsuri concrete pentru redresarea situației.

În cele ce urmează vom radiografia principalele metode prin care procesele sunt orientate spre tergiversare sau anulare și vom prezenta soluțiile propuse de experți români pentru a elimina aceste practici nocive. Vorbim, mai întâi, despre tehnici de tergiversare și “albire” a inculpaților influenți.

Schimbarea judecătorilor și reluarea procesului de la zero

O stratagemă tot mai des întâlnită în dosarele cu miză mare este perturbarea continuității completului de judecată. Dacă un proces se apropie de final și inculpatul anticipează o soluție defavorabilă, există posibilitatea “întâmplătoare” ca judecătorul care a condus procesul să fie promovat, transferat sau pensionat exact înainte de pronunțarea sentinței.

Conform regulilor actuale, în asemenea situații toată procedura se reia de la zero cu un nou judecător: martorii sunt reaudiați, probele repuse în discuție, anii de muncă ai instanței irosiți.

Această lacună legislativă a fost confirmată oficial printr-o decizie a Înaltei Curți (ÎCCJ) din 2025, care a stabilit că un magistrat promovat la o instanță superioară nu mai poate reveni pentru a pronunța hotărârea la instanța inferioară unde judecase cazul.

Efectul? Dosarele complexe pot fi deliberate ani întregi, iar dacă “se joacă” suficient de mult cu mutarea judecătorilor, intervin termenele de prescripție și inculpații scapă definitiv.

Există exemple concrete care au revoltat opinia publică.

Într-un caz celebru de corupție locală, completul de judecată a fost schimbat chiar în momentul deliberării, la ordinul conducerii instanței. Noua componență a trebuit să reia tot probatoriul, iar procesul – întins oricum pe mulți ani – a depășit termenul de prescripție, faptele fiind șterse ca și cum n-ar fi existat.

Astfel de practici, deși rare, indică o complicitate instituțională: dacă președinții de instanțe sau Consiliul Superior al Magistraturii aprobă detașări și transferuri exact în dosare sensibile, independența justiției este grav compromisă.

Pentru inculpații “speciali”, rețeta este aurită: schimbă judecătorul, resetează procesul și câștigă timp până când orice pedeapsă devine imposibilă.

Camera preliminară – din accelerator al proceselor în frână a judecății

Așa-numita cameră preliminară a fost introdusă în 2014 cu intenția declarată de a accelera marile dosare penale. În această etapă, un judecător verifică legalitatea rechizitoriului și a probelor, înainte ca dosarul să meargă efectiv în judecata de fond.

Teoretic, procedura ar trebui să dureze cel mult 60 de zile și să filtreze rapid eventualele nereguli, pentru ca apoi procesul să se desfășoare fără întreruperi.

Practic însă, camera preliminară s-a transformat într-o veritabilă pepinieră de excepții și contestații folosite de avocați pentru tergiversare.

În loc să fie o procedură scurtă, nepublică, ea a ajuns “o judecată în toată regula”, după cum remarcă un judecător român: părțile sunt citate la termene, se acordă amânări succesive pentru diverse motive, se administrează noi cereri de probe, astfel încât durata legală este depășită în mod sistematic.

Avem dosare care stau unul sau chiar doi ani blocate în camera preliminară, timp în care faptele se învechesc, martorii își pierd memoria, iar opinia publică uită de ele.

Cauzele acestui eșec țin atât de apetitul pentru chichițe procedurale al apărării, cât și de câteva decizii ale CCR care au transformat substanțial rolul camerei preliminare.

Curtea Constituțională a impus, de pildă, ca hotărârile judecătorului de cameră preliminară (ex: excluderea unor probe) să fie definitive, nemaiputând fi atacate odată ajunse dosarele la fond. În plus, CCR a permis discutarea multor aspecte de legalitate într-o manieră aproape la fel de detaliată ca în procesul propriu-zis. În aceste condiții, camera preliminară și-a subminat scopul inițial și a ajuns, după cum afirmă un fost președinte al CCR, “o instituție care nu ar trebui să mai existe”.

De altfel, mai mulți experți în drept au cerut desființarea de urgență a camerei preliminare, considerând-o “o invenție care produce exact efectul invers” celui scontat. Proiecte de lege în acest sens au fost inițiate încă din 2020, însă au rămas blocate în Parlament, în vreme ce marile dosare continuă să se împotmolească în această fază.

Anularea probelor esențiale pe motive procedurale

O altă metodă preferată de avocații inculpaților VIP este contestarea legalității probelor-cheie, în speranța excluderii acestora din dosar. Prin noile coduri de procedură și prin jurisprudența CCR s-a consolidat un formalism extrem: orice eroare sau omisiune procedurală – chiar dacă nu afectează în mod real drepturile fundamentale ale acuzatului – poate duce la anularea unei interceptări, a unei percheziții sau a unui denunț.

Cel mai relevant exemplu îl reprezintă interceptările telefonice obținute cu autorizare de la judecător, dar efectuate cu sprijinul tehnic al SRI.

În 2016, CCR a decis că Serviciul Român de Informații nu mai poate furniza asistență tehnică procurorilor în dosarele penale obișnuite (decât în cauze de siguranță națională). Această hotărâre, dublată de scandalul “protocoalelor secrete” SRI-Parchet, a generat un efect devastator: mii de convorbiri telefonice relevante în cazuri de corupție și criminalitate organizată au fost șterse din probatoriu, pe motiv că suportul tehnic provenea de la SRI.

Chiar dacă procurorii dețineau mandate judecătorești legale pentru acele interceptări, instanțele au fost nevoite să le elimine din dosare – iar în lipsa lor, mulți inculpați importanți au fost achitați. Situația a fost sintetizată plastic de un comentator: “hoții de rang înalt nu pot fi ascultați de SRI, deci, dacă vorbesc la telefon despre șpăgi, aceste discuții devin inexistente juridic”.

Nu doar interceptările au căzut victimă formalismului.

Au existat cazuri în care documente și înscrisuri incriminatoare au fost anulate fiindcă nu erau ștampilate corect, flagranturi invalidate pentru că investigatorii sub acoperire ar fi provocat prea mult infractorii sau declarații ale martorilor denunțători înlăturate pentru că aceștia au obținut între timp calitatea de inculpat în alte dosare.

S-a ajuns ca un proces penal să semene cu o cursă de obstacole procedurale: dacă apărarea găsește “o virgulă în plus sau în minus” într-un act, o semnătură pusă de alt funcționar decât cel corect sau o neconcordanță de termen, tot efortul acuzării poate fi zădărnicit. În mod paradoxal, deși astfel de vicii nu dovedesc nevinovăția acuzatului, ele pot împiedica aflarea adevărului și tragerea la răspundere a făptuitorilor reali.

Prescripția – colacul de salvare al inculpaților “speciali”

Prescripția răspunderii penale (termenul după care faptele se “uită” de către lege) a devenit un subiect fierbinte, deoarece numeroase dosare grele au sfârșit prin a fi clasate din această cauză. În mod obișnuit, prescripția există în toate sistemele de drept pentru a limita durata procedurilor, însă în România ea a ajuns să fie folosită strategic de către inculpați cu ajutorul unor lacune legislative. O decizie crucială a CCR din 2018 a declarat neconstituțional un articol din Codul penal care prevedea întreruperea cursului prescripției la anumite acte procedurale (cum ar fi punerea sub acuzare). Parlamentul nu a corectat legea la timp, iar în 2022 CCR a decis că, între timp, prescripția nu a funcționat deloc în mii de dosare aflate pe rol. Consecința directă a fost că inculpați acuzați de fapte grave au scăpat definitiv, deoarece durata proceselor lor depășise termenul legal. S-a vorbit despre “România – paradisul infractorilor”, în care marile dosare sunt lăsate intenționat să treneze până la inevitabila lor *“moarte” juridică.

Chiar și după ce legiuitorul a corectat articolul respectiv (stabilind clar cum se întrerupe prescripția), problema rămâne:

Termenele de prescripție în vigoare sunt relativ scurte raportat la complexitatea cauzelor de corupție și fraude economice. Un proces cu multiple expertize, zeci de martori și sute de volume de probe poate depăși ușor 8-10 ani, interval după care, pentru multe infracțiuni, intervine prescrierea. Astfel, tactica supremă a apărării devine amânarea judecății cu orice preț – prin cereri succesive, schimbarea avocatului, invocarea unor boli sau situații personale – până când instanța nu mai are efectiv cum să pronunțe o condamnare legală. Această cursă contracronometru este injustă față de victimă și societate, care nu primesc un verdict pe fondul acuzațiilor. Mai mult, ea încurajează inculpații să abuzeze de drepturile procedurale, știind că timpul lucrează în favoarea lor. În definitiv, un inculpat “special” cu resurse poate angaja armate de avocați dispuși să folosească fiecare tertip și să obstrucționeze cursul procesului până la expirarea termenelor.

Intimidarea martorilor și alte tertipuri de blocare a adevărului

În ecuația tergiversării, martorii-cheie ai acuzării reprezintă o țintă vulnerabilă. O metodă insidioasă de a le submina depozițiile este recurgerea la confruntări preliminare între martor și inculpat, înainte ca dosarul să ajungă în instanță. Codul de procedură penală permite confruntarea dacă există contradicții între declarații. În practică însă, avocații inculpaților pot solicita această procedură în faza de urmărire penală tocmai pentru a crea o ocazie de intimidare directă.

Imaginați-vă un martor denunțător – de multe ori fost subaltern sau partener al învinuitului – pus față în față, într-un birou de procuror, cu persoana pe care a acuzat-o. Privirile, atitudinea sfidătoare sau chiar remarcele inculpatului pot zdruncina psihologic martorul. Nu de puține ori, după astfel de confruntări, martorii și-au nuanțat sau retras declarațiile inițiale, susținând că “poate au greșit” sau că “nu-și mai amintesc exact”. Scopul confruntării – aflarea adevărului – e deturnat astfel într-un instrument de presiune asupra martorilor incomozi.

În afara confruntărilor, hărțuirea martorilor poate îmbrăca și alte forme:

Inculpații influenți trimit emisari pentru a negocia tăcerea martorilor sau pentru a-i amenința voalat; se divulgă în presă identitatea martorilor protejați, spre a-i discredita; se depun plângeri penale împotriva lor (acuzații de mărturie mincinoasă) pentru a-i descuraja; se solicită recuzarea procurorilor sau schimbarea locului de judecată (strămutare) invocând că martorii ar fi influențat instanța locală.

Toate aceste tactici, folosite individual sau combinat, urmăresc același rezultat malign: compromiterea probatoriului acuzării și amânarea deznodământului. Justiția devine astfel un joc de șah procedural, unde avocații iscusiți pot specula orice slăbiciune a regulilor, iar dacă nu găsesc niciuna, trag deliberat de timp, mizând pe erodarea probei, a memoriei martorilor sau a răbdării judecătorilor.

Soluții urgente pentru repararea Justiției

Radiografia de mai sus ar fi incompletă fără identificarea remediilor concrete. Vestea bună este că mulți magistrați și experți români au propus deja soluții fezabile, unele putând fi implementate rapid prin lege sau regulament. Iată un set de măsuri urgente care ar închide principalele portițe de tergiversare și ar repune Justiția pe făgașul normal:

• Menținerea completului până la verdict: Reglementarea ca un judecător care a condus un proces aproape de final să poată rămâne ad-hoc în complet până la pronunțare, chiar dacă între timp a fost promovat sau transferat. Alternativ, introducerea de judecători supleanți (rezerve) în procesele foarte complexe, care să poată prelua cazul fără reluarea de la zero, pe baza înregistrărilor ședințelor și a probelor deja administrate. Aceste schimbări legislative ar preveni situațiile absurde în care un dosar este aruncat înapoi la start din motive administrative.
• Reforma camerei preliminare: fie desființarea completă a acestei faze procesuale, fie modificarea Codului de procedură penală astfel încât camera preliminară să aibă o durată fixă și strictă (de pildă, maximum 60 de zile, fără excepții), cu dezbatere doar în scris și fără administrare de probe noi. De asemenea, hotărârile judecătorului de cameră preliminară ar trebui motivate mai prompt și susceptibile de apel atunci când exclud probe esențiale – pentru a evita erorile judiciare definitive înainte ca procesul să înceapă propriu-zis.
• Limitarea formalismului destructiv: legiferarea principiului proporționalității în materie de nulități procedurale. Cu alte cuvinte, excluderea unei probe sau anularea unui act să fie posibilă doar pentru încălcări grave, care afectează drepturile fundamentale ale părților, nu pentru simple vicii de formă. Introducerea unui “test al bunei-credințe” (similar cu doctrinele din alte țări) ar permite judecătorului să păstreze la dosar o probă obținută legal pe fond, chiar dacă au existat mici erori procedurale involuntare, atâta vreme cât acestea nu au viciat corectitudinea probării.
• Recuperarea probelor tehnice în anchete: găsirea unei soluții legale pentru a reintegra suportul tehnic al SRI (și al altor instituții specializate) în investigațiile penale, sub control judiciar strict. O variantă este amendarea legii securității naționale pentru a permite explicit serviciilor de informații să sesizeze și să sprijine parchetele în cazuri de corupție mare, fără a efectua acte de urmărire penală, ci doar oferind logistică avansată (filaje, interceptări criptate, expertiză cibernetică). În paralel, trebuie dezvoltat rapid un centru tehnic independent (aflat în coordonarea Parchetului General) care să preia toate interceptările și supravegherile, astfel încât în viitor nicio probă vitală să nu mai fie contestată pe motivul “cine a apăsat butonul de înregistrare”.
• Înlăturarea scutului prescripției pentru marea corupție: extinderea termenelor de prescripție pentru infracțiunile grave de corupție și de serviciu sau chiar inexistența prescripției pentru fapte de corupție de nivel înalt (după modelul crimelor împotriva umanității, care nu se prescriu). Dacă acest lucru pare drastic, trebuie măcar prevăzută înghețarea termenului de prescripție după trimiterea în judecată – astfel încât un inculpat deja deferit justiției să nu poată scăpa doar tergiversând procesul. Orice portiță legislativă care permite prescrierea artificială a dosarelor importante trebuie urgent închisă, altfel eforturile anticorupție vor rămâne fără miză.
• Protecția martorilor și descurajarea intimidării: modificarea procedurilor de confruntare astfel încât martorii vulnerabili sau denunțătorii-cheie să nu mai fie puși față în față cu inculpații înainte de faza de judecată. Se pot utiliza mijloace alternative, precum confruntări prin videoconferință sau intermediere prin judecător, care să reducă impactul intimidant. De asemenea, se impune întărirea programelor de protecție a martorilor: anonimizarea reală a identității lor (inclusiv protejarea datelor personale în dosare), sancțiuni drastice pentru dezvăluirea informațiilor despre martori și sprijin psihologic/juridic pentru cei care depun mărturie în cazuri de mare corupție. Nu în ultimul rând, denunțătorii ar trebui stimulați și protejați, nu discreditați – eventual prin reintroducerea facilităților legale pentru cei care expun rețele infracționale, concomitent cu asigurarea că drepturile inculpaților la o apărare echitabilă rămân respectate.
• Responsabilizarea magistraților și a instituțiilor: Consiliul Superior al Magistraturii și conducerea instanțelor trebuie să înceteze orice practici de “mutare a dosarelor după bunul plac”. Este necesară o reglementare transparentă a situațiilor în care se pot schimba completurile sau se pot detașa judecători, astfel încât asemenea decizii să fie luate doar în condiții excepționale și cu garanții că procesul nu va fi compromis. Totodată, în cazurile de tergiversare extremă, ar trebui activat mecanismul legal al celerității: există deja posibilitatea ca părțile să se plângă de durata procesului, însă procedura trebuie eficientizată – contestațiile privind tergiversarea să fie soluționate rapid de o instanță superioară (cum a cerut CCR), iar dacă se constată abuzuri, să existe consecințe disciplinare pentru cei responsabili (magistrați sau avocați). Scopul nu este sancționarea celor care comit erori involuntare, ci tragerea la răspundere a celor care, cu rea-voință, obstrucționează actul de justiție.
• Repararea cadrului legislativ subminat în ultimii ani: nu în ultimul rând, Parlamentul și Guvernul trebuie să abordeze frontal “restanțele” legislative care au generat actuala criză. Asta înseamnă: reacție promptă la orice decizie a CCR ce poate arunca dosare în aer (pentru a legifera de urgență conform indicațiilor Curții, evitând vidul juridic); reevaluarea modificărilor controversate aduse Codului penal și de procedură în perioada 2017–2019, cu consultarea experților și magistraților de bună-credință; și, foarte important, restabilirea echilibrului constituțional – de pildă, revizuirea legislației privind numirea judecătorilor la CCR, astfel încât aceasta să nu mai fie percepută ca o “supraputere impredictibilă” în favoarea unor interese politice. După cum a subliniat un fost ministru al Justiției, “resemnarea este primul semn că o țară a fost îngenuncheată de corupție” – iar România nu-și poate permite luxul de a se resemna.

De la urgența de avarie la reforma de substanță

“Repararea” Justiției românești nu se va realiza peste noapte, însă măsurile de mai sus ar reprezenta un prim ajutor esențial pentru a opri hemoragia de încredere și de imparțialitate. Eliminarea tertipurilor care permit albirea infractorilor cu ștaif ar transmite un mesaj clar că nimeni nu este mai presus de lege și că procesul penal își recapătă menirea de a afla adevărul și a face dreptate într-un termen rezonabil. Pe termen mediu și lung, va fi nevoie și de alte reforme de profunzime – de la resurse umane suficiente în instanțe, digitalizare și până la o schimbare de mentalitate în rândul tuturor actorilor din sistemul judiciar.

Totuși, urgența momentului cere concentrare pe aceste reparații punctuale, dar vitale.

Societatea “fierbe” pe bună dreptate atunci când vede cum mari dosare de corupție se evaporă în proceduri și chichițe. Este datoria decidenților ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să pună interesul public mai presus de calculele politice și să redea legii forța sa coercitivă egală pentru toți. Justiția românească poate fi reparată concret prin voință politică și competență tehnică – ingredientele există, soluțiile au fost articulate de minți luminate ale dreptului autohton.

Ceea ce lipsește este acțiunea imediată.

Fără aceste intervenții decisive, riscul este ca “paradisul infractorilor” să devină permanent, iar statul de drept – o formă fără fond.