Cum se stabilesc faptele grave și de ce legislația UE nu poate fi aplicată integral în România

Dezbaterea publică privind modul în care justiția tratează corupția – inclusiv în contextul propunerilor politice de eliminare a prescripției pentru „faptele grave” de corupție – face esențială o analiză clară a ceea ce înseamnă „fapte grave” în dreptul românesc, cum sunt acestea definite de lege și în ce măsură se aliniază România cu standardele legislative recent consolidate la nivelul Uniunii Europene.

De unde plecăm

Punctul de plecare al aceste analize îl reprezintă o declarație făcută de premierul Ilie Bolojan la Digi FM. Conform acestuia, românii au o încredere scăzută în justiție și în lumea politică, realitate confirmată de sondaje de opinie. Referitor la prescripția faptelor, el a menționat că în ultimii trei ani aproximativ 10.000 de dosare s-au închis din această cauză. Bolojan a făcut o distincție între faptele grave și cele minore de corupție, subliniind că pentru corupția gravă prescripția nu ar trebui să existe, în timp ce pentru faptele cu impact redus asupra societății situația este diferită.

Premierul a atras atenția și asupra duratei lungi a proceselor, afirmând că o sentință dată la ani după săvârșirea faptei își pierde efectul social și dispare din memoria colectivă. El a mai semnalat probleme legate de formarea completelor, delegări și detașări, precum și discrepanțe în deciziile instanțelor în spețe similare, evidențiind necesitatea coerenței și stabilității în sistemul judiciar.

Corupția în dreptul românesc: bazele legale

Pornind de la declarația lui Bolojan încercăm mai jos să răspundem la două întrebări: 1. Cum se stabilesc care sunt faptele grave de corupție? și 2. În ce măsură abordarea privind faptele grave se aliniază cu legislația Uniunii Europene?

21:24, 17.12.2025 • Justitie

Cutremur în instanță: Adrian Toni Neacșu anunță val de recuzări

09:38, 14.12.2025 • POLITICĂ

Reforma pensiilor speciale. Nicușor Dan, prins între Guvern și magistrați: „Când încerci să desparți doi oameni care se bat, ți-o iei de la amândoi”

În România, corupția este reglementată atât prin Codul Penal, cât și prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Această abordare duală reflectă necesitatea de a incrimina faptele în mod general prin Codul Penal și de a crea un cadru specific pentru combaterea corupției, adaptat realităților funcționarilor publici și ale persoanelor cu rol decizional.

Codul Penal și infracțiunile de corupție

Codul Penal român definește corupția printr-o serie de fapte penale esențiale. Luarea de mită (corupția pasivă) presupune primirea, de către un funcționar public sau persoană cu atribuții de decizie, a unui avantaj material sau financiar pentru a îndeplini sau a nu îndeplini o acțiune ce intră în atribuțiile sale.

Darea de mită (corupția activă) presupune oferirea sau promisiunea unui avantaj pentru a determina o persoană să acționeze în mod favorabil sau defavorabil.

Traficul de influență implică folosirea influenței asupra unei persoane cu atribuții oficiale pentru a obține foloase ilegale.

Cumpărarea influenței presupune procurarea dreptului de a influența deciziile unui funcționar public sau judiciar în schimbul unui beneficiu.

Aceste infracțiuni sunt prevăzute în Titlul V, Capitolul I al Codului Penal și sunt sancționate cu pedepse care variază în funcție de gravitatea faptelor, circumstanțele concrete și funcția persoanei implicate. Pedepsele pot ajunge până la 10 ani de închisoare, iar pentru faptele cu impact deosebit de grav se pot aplica pedepse mai severe, inclusiv confiscarea bunurilor și interdicții profesionale.

Codul Penal nu conține însă un articol care să definească în mod expres conceptul de „fapta gravă de corupție”; instanța și procurorul au sarcina de a interpreta gravitatea fiecărui caz în parte, pe baza circumstanțelor și a efectelor produse.

Legea nr. 78/2000 și corupția ca domeniu specific

Legea nr. 78/2000 completează Codul Penal printr-un cadru specializat anticorupție, preluând infracțiunile principale din Cod și extinzându-le pentru situații specifice funcțiilor publice și decizionale. Această lege are rolul de a combate corupția nu doar în sens tradițional, ci și în ceea ce privește faptele care afectează interesele financiare ale statului sau ale Uniunii Europene, cum ar fi fraudele cu fonduri publice sau europene.

Legea include, de asemenea, circumstanțe care pot agrava pedeapsa, cum ar fi: fapta săvârșită de persoane cu funcții publice importante sau cu responsabilități decizionale; fapta comisă într-un mod care afectează în mod direct funcționarea instituțiilor publice sau integritatea actului administrativ.

Totuși, nici Legea nr. 78/2000 nu definește expres un concept de „fapte grave”; aceasta se deduce în practică din aplicarea cumulativă a Codului Penal și a circumstanțelor aggravante, precum și din impactul social și economic al faptelor.

„Faptele grave”: ce înseamnă și cum se determină ele în practică

Termenul „fapte grave de corupție” nu este definit în legislația română printr-un articol dedicat. În practică, gravitatea unei fapte se determină pe baza criteriilor juridice și a circumstanțelor cazului concret, evaluate de procurori și instanțe. Aceasta include analiza mai multor factori: natura și cuantumul faptei; impactul asupra funcționării instituțiilor statului; prejudiciul material și moral provocat, poziția socială și rolul decizional al făptuitorului, modul de săvârșire (planificat, sistematic, în grup sau izolat).

Astfel, gravitatea nu este o caracteristică a faptei în sine, ci rezultatul aplicării substanțiale a normelor penale în funcție de contextul social și juridic.

Pedepse și circumstanțe agravante

Codul Penal prevede pedepse de până la 10 ani de închisoare pentru cele mai grave infracțiuni de corupție și poate aplica pedepse mai severe în cazul circumstanțelor agravante, de exemplu: săvârșirea faptei de către persoane cu funcții publice sau judiciare; comiterea faptei în contextul unui prejudiciu semnificativ; implicarea mai multor persoane în grupuri organizate pentru corupție; afectarea intereselor publice sau financiare majore.

Evaluarea gravității include și rolul social al făptuitorului, de exemplu dacă acesta deține o funcție de decizie sau influență asupra unor politici publice. Totodată, instanțele analizează și modul de executare al faptei și eventualele consecințe pentru cetățeni și instituții.

Din această perspectivă, „faptele grave” nu sunt o categorie legislativă separată, ci rezultatul aplicării cumulative a normelor penale și a circumstanțelor specifice fiecărui caz. Ele reprezintă deci un concept practic, definit prin analiza judiciară a efectelor și gravității faptei, mai degrabă decât printr-un articol de lege.

Cum se intersectează definițiile interne cu standardele UE

Înainte de adoptarea directivei UE privind combaterea corupției, statele membre aveau o autonomie largă în definirea corupției și a sancțiunilor pentru infracțiuni de acest tip. Această libertate legislativă a generat diferențe semnificative între jurisdicții, care afectau atât aplicarea justiției interne, cât și cooperarea transfrontalieră între autorități.

România, de exemplu, dispune de un cadru anticorupție consolidat, format din Codul Penal și Legea nr. 78/2000, care incriminează corupția și stabilește sancțiuni adecvate. Cu toate acestea, există câteva aspecte esențiale de subliniat:

• Lipsa unui set unic de criterii interne: legislația română nu oferă o definiție exhaustivă a „faptelor grave” de corupție. Gravitatea unei fapte este evaluată de procurori și instanțe în funcție de circumstanțe, impact social și economic, funcția persoanei implicate și alte elemente contextuale.
• Determinarea gravității și a sancțiunilor rămâne atributul sistemului național de drept penal, bazat pe precedentul judiciar, practica instanțelor și interpretarea procurorilor. Aceasta permite flexibilitate, dar poate crea discrepanțe între cazuri similare sau între decizii ale instanțelor diferite.

Directiva UE privind combaterea corupției urmărește să stabilească un nivel minim de protecție juridică și sancțiune, oferind statelor membre un cadru comun. Totuși, aceasta nu elimină competența națională: fiecare stat membru își păstrează dreptul de a adapta definițiile și pedepsele la propriul context social, politic și juridic, cu respectarea standardelor minime prevăzute la nivel european.

Convergență și provocări

Adoptarea directivei UE a creat premisele pentru convergența legislațiilor naționale, ceea ce înseamnă: standarde minime comune pentru infracțiunile de corupție; obligația statelor membre de a incrimina aceleași fapte și de a aplica sancțiuni minime; facilitarea cooperării judiciare și schimbului de informații între autorități pentru cazuri cu dimensiuni transfrontaliere.

Cu toate acestea, procesul de armonizare aduce și provocări precum interpretarea diferită a gravității faptelor, transpunerea directive în legislația internă, echilibrul între prevenție și sancțiune.

În România, evaluarea gravității depinde de circumstanțele concrete și de impactul social, în timp ce UE stabilește standarde minime care trebuie respectate în mod uniform. Această diferență poate genera discuții privind modul de aplicare concretă a pedepsei.

Fiecare stat membru trebuie să adapteze cadrul legislativ existent pentru a respecta directivele UE, fără a compromite specificul național sau competența instanțelor.

Armonizarea europeană obligă la aplicarea unor pedepse minime, dar păstrează flexibilitatea de a ajusta sancțiunile în funcție de contextul local.

Practic, convergența între legislația română și standardele UE necesită analiză atentă, consultări și adaptare juridică, astfel încât să fie respectate normele europene fără a afecta principiile sistemului național.

Prescripție și norme procedurale

Un alt punct central al dezbaterii îl reprezintă prescripția răspunderii penale în cazurile de corupție. În România, termenul de prescripție limitează perioada în care o faptă poate fi anchetată și judecată.

Premierul Bolojan a vorbit despre eliminarea prescripției pentru faptele grave de corupție. Argumentul este că prescripția poate împiedica pedepsirea faptelor majore înainte ca termenul legal să expire, mai ales în cazuri complexe care implică investigarea mai multor persoane și documente.

Propunerile recente privind armonizarea normelor UE nu impun o perioadă fixă de prescripție, ci recomandă reglementări minime care să permită finalizarea anchetelor complexe. Scopul este de a asigura că investigarea corupției grave nu este blocată procedural, dar fără a uniformiza strict durata prescripției în toate statele membre.

Astfel, există un echilibru delicat între:

1. Drepturile fundamentale ale persoanei acuzate, care includ protecția împotriva unei urmăriri judiciare excesiv de îndelungate;
2. Necesitatea unei justiții eficiente și credibile, care să sancționeze faptele de corupție cu impact major asupra societății și interesului public.

Prin urmare, adaptarea legislației românești la directivele UE în domeniul prescripției implică evaluarea atentă a termenelor procedurale, păstrarea competenței naționale și menținerea unui sistem de protecție juridică coerent și echitabil.

Armonizare nu înseamnă uniformitate totală

În România, „faptele grave” de corupție nu sunt definite printr‑un articol distinct de lege, ci rezultă din interpretarea și aplicarea normelor penale de către autorități și instanțe, având în vedere circumstanțele faptei, gravitatea prejudiciului și rolul social al făptuitorului. Această abordare este specifică sistemelor de drept penal continental, unde nu există un catalog exhaustiv de „fapte grave” în sine, ci se analizează fiecare caz în parte.

La nivelul Uniunii Europene, prin adoptarea unei directive anticorupție, se oferă pentru prima dată un cadru comun de definiții și sancțiuni pentru infracțiunile de corupție, ceea ce reduce diferențele legislative dintre statele membre și facilitează cooperarea transfrontalieră în combaterea acestui tip de infracțiuni. Totuși, armonizarea nu înseamnă standardizare completă: România și celelalte state vor trebui să transpună directivele în legislația internă și să mențină competența națională de a adapta aplicarea în funcție de realitățile sociale și juridice locale.