Cutiuța muzicală: Artan, vocea care a sfâșiat întunericul

Veștile proaste vin întotdeauna cu un sunet mat, ca o clapă apăsată prea încet. A murit Artan. Adrian Pleșca. Omul care nu interpreta un text, ci îl iradia cu un curent electric care-ți făcea pielea să zvâcnească. Pentru muzica românească, plecarea lui e ca și cum ai stinge brusc un bec dintr-o cameră în care ai stat toată viața — știi unde sunt lucrurile, dar tot dai din mâini aiurea, prin întuneric.

Un rebel lucid într-o epocă schizoidă

Artan a fost una dintre acele figuri rare care n-au avut nevoie să fie „marfa” nimănui. Nu și-a vândut vocea sistemului, nu s-a împachetat în decoruri cu trandafiri, nu a șușotit prin comitete și comiții. A rămas un tip lucid, sprinten la minte, incomod, ironic, așezat în propria lui libertate interioară.

Timpuri Noi – Mistretul (unplugged)

Când Ceaușescu împingea România spre absurd, când rock-ul era considerat o formă de „dezmăț moral”, când te puteai trezi cu o interdicție pentru o rimă prea îndrăzneață, Artan venea cu replica perfectă: cântece care spuneau tot ce trebuia spus — inteligent, subtil, mușcător.

19:37 • ACTUALITATE

Doliu în lumea muzicii! A murit Artan, fondatorul trupelor Timpuri Noi și Partizan

23:00, 22.11.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Michael Hutchence, frumusețea incandescentă a new-wave-ului

Timpuri Noi, în forma lor de început, au fost un ghimpe în coasta culturii oficiale.

Era perioada în care formațiile erau ciuntite de cenzură, în care concertele se opreau pentru că un text „suna suspect”, în care chitarele electrice erau privite ca un fel de amenințare ideologică, nu ca instrumente muzicale. În acel aer înăbușit, Artan a fost una dintre vocile care au spart geamul.

Umorul lui – o lamă

Puțini artiști au reușit să joace pe două planuri simultan: să fie amuzanți și periculoși pentru putere. Artan avea această forță. Părea mereu că spune o glumă, dar gluma era de fapt un diagnostic.

Timpuri Noi – Perfect

Avea un simț al ironiei care îți intra sub coajă.

Râdeai o secundă, apoi îți dădeai seama că râsul nu era despre „ceva”, ci despre tine, despre sistem, despre toată lumea care acceptase un compromis prea mare. Artan nu făcea stand-up, nu făcea pamflet, nu făcea activism — făcea rock cu tăiș.

Era genul de umorist fin, dar abraziv. Genul de om care nu se dădea în lături să spună că împăratul e gol, dar o făcea atât de subtil încât cenzorii se scărpinau în cap.

Vocea lui – un instrument care nu se mai fabrică

Există voci bune. Există voci mari. Și există voci care nu seamănă cu nimic din ce-ai auzit. Artan era din a treia categorie. Avea felul acela de a rupe silabele în unghiuri ciudate, de a spune versuri parcă ar fi niște replici de teatru absurd, de a lăsa un cuvânt să se lungească până devenea altceva.

Era recognoscibil din două sunete.

N-aveai cum s-o ratezi: vocea aceea nervoasă, un pic tăioasă, un pic teatrală, un pic ludică, un pic tragică. O voce care pare că a stat o vreme pe balcon, cu privirea spre un oraș strivit de propriile lui minciuni, și care a învățat să cânte adevărul doar ca să nu se prăbușească.

Timpuri noi – 1998 – Adeline

Și mai avea ceva:

curajul de a fi diferit. În România, unde uniformizarea era strategie de supraviețuire, Artan era un outsider fericit.

Timpuri Noi – o generație în miniatură

Dacă vrei să explici cuiva cum a fost România în ultimii ani ai comunismului, îi poți pune două-trei cântece de la Timpuri Noi și câteva de la Cargo. Aceste formații n-au fost doar trupe de rock — au fost barometre. Într-o vreme în care nimeni nu avea voie să spună nimic, ei au spus totul.

Timpuri Noi au fost o revoluție în miniatură.

Acolo era ironia. Acolo era absurdul. Acolo era furia calmă, cea care fierbe încet, dar sigur. Acolo era muzica care nu încerca să fie frumoasă, ci adevărată.

Timpuri Noi – Victoria

Și tot acolo era Artan, cu privirea aceea jucăușă și cu energia unui tip care pare să fi înțeles prea bine că sistemul se clatină, dar încă nu știe să cadă.

AVC-ul – un final nedrept

Un AVC. Un accident. O terminare brutală pentru cineva care avea încă multe de spus. Așa a plecat dintre noi unul dintre cei mai vii oameni ai scenei rock românești.

Nu e doar moartea unui muzician. E plecarea unui simbol. A unui tip care a supraviețuit dictaturii, tranziției, haosului, transformărilor culturale, dezamăgirilor politice, anilor în care România a fost o poveste spusă prost. A fost acolo, cu vocea lui ciudată, cu sarcasmul lui perfect dozabil, cu libertatea lui interioară care nu a negociat niciodată.

Un AVC poate să întrerupă o viață. Dar nu poate întrerupe ecoul.

Ce rămâne în urma lui

Rămâne ideea că rock-ul nu e doar zgomot. E morală, spirit, ironie, refuz de a te supune, disponibilitatea de a vedea lumea așa cum e, nu cum ți se servește.

Timpuri noi – 1992 – Tanta
Rămâne vocea aceea care te făcea să tresari — pentru că nu suna a nimic din ce știai.

Rămâne imaginea unui tip care nu a jucat niciodată după reguli, pentru că a înțeles că regulile erau făcute ca să te țină în genunchi.

Rămân melodiile care încă mai au puterea să îți smulgă din minte lumea de atunci, cu toate absurditățile ei.

Și rămâne, poate cel mai important, felul în care s-a raportat la public: direct, sincer, fără poleială.

O tăcere care nu e tăcere

Moartea lui nu lasă un gol. Lasă un spațiu în care reverberează ceva: felul acela de a privi lumea cu un ochi care râde și unul care se încruntă. Lasă sentimentul că am pierdut nu doar un muzician, ci un interpret al unei epoci. Un om care și-a făcut din umor un scut și din voce un megafon al libertății.

Cutiuța muzicală de astăzi nu are morală. Are doar recunoștință.

Pentru omul care a înțeles că adevărul poate fi cântat.
Pentru artistul care a refuzat să devină decor.
Pentru vocea care n-a semănat cu nimic înainte și nu va semăna cu nimic după.

Artan a plecat.

Dar nu avem cum să-l uităm.
Nu ai cum să uiți o voce care a sfâșiat întunericul.