Cutiuța muzicală de Crăciun: muzică pentru oamenii care nu mai așteaptă minuni, dar încă mai cred în sens

Există un Crăciun despre care nu se vorbește aproape niciodată. Nu e Crăciunul reclamelor, nici al meselor încărcate până la absurd, nici al obligației de a fi fericit „pentru că așa se face”.

E Crăciunul interior. Cel care vine după ce toată lumea a plecat, după ce paharele sunt spălate, după ce casa tace.

Muzica aceasta nu e coloană sonoră. E oglindă. Pentru ceea ce, poate, gândim de-adevăratelea.

Dust in the Wind – Kansas

Când începe piesa asta, totul se oprește puțin.
Nu fiindcă ar fi tristă, ci fiindcă e iremediabil de adevărată.

Kansas – Dust in the Wind (Official Video)

„Dust in the wind” nu anulează viața, ci o pune în proporții corecte. De Crăciun, când suntem tentați să ne supraevaluăm reușitele sau eșecurile, piesa asta vine ca o mână pe umăr: stai liniștit, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui.

E muzica maturității asumate. A omului care nu mai vrea aplauze, ci, poate, doar liniște.

The Friends of Mr. Cairo – Jon & Vangelis

Asta e muzica orașelor pe timp de noapte și a viselor care n-au murit, dar nici nu mai cer nimic.

Jon & Vangelis – The Friends of Mr. Cairo [Official]

E Crăciunul celor care au plecat cândva „să cucerească lumea” și au înțeles, pe parcurs, că lumea nu se cucerește — se traversează. Cu surprizele aferente.
Piesa nu judecă. Nu deplânge. Doar observă.

Ascultată la momentul potrivit, te face să-ți fie dor de tine cel de altădată, fără să te urăști pe cel de acum.

River – Joni Mitchell

Crăciunul ca dorință de fugă. Nu de oameni, ci de o stare.

Joni Mitchell – River (Official Music Video)

E piesa celor care iubesc și totuși nu pot rămâne. A celor care simt prea mult pentru o lume prea rigidă.
Joni Mitchell nu cere salvare. Cere doar un râu pe care să alunece departe.

E genul de muzică ce te învață că vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci formă de inteligență emoțională.

High Hopes – Pink Floyd

Aici Crăciunul devine memorie.

Nu una dulceagă, ci exact atât de frumoasă încât să doară puțin.
Piesa asta nu idealizează copilăria. O recunoaște. Și o lasă să plece.

Pink Floyd – High Hopes (Official Music Video HD)

E muzica celor care au înțeles că unele porți nu se mai deschid, dar faptul că au existat contează enorm. E, oricum, cel mai frumos care s-a compus, muzical, vreodată.

In a Lifetime – Clannad & Bono

Aceasta e piesa întrebărilor fără verdict.

Nu are concluzie. Nu oferă rezolvare. Doar pune problema: ce a fost, de fapt, între noi?
Crăciunul e singurul moment din an în care îți permiți astfel de întrebări fără grabă.

Clannad – In A Lifetime (feat. Bono) (Official Video)

E muzică pentru cei care acceptă că viața nu e logică, dar poate fi profundă.

Hallelujah – Jeff Buckley

Finalul perfect.
Nu pentru că aduce speranță, ci pentru că nu minte.

Hallelujah-ul lui Buckley e Crăciunul spus pe jumătate în șoaptă. Un „mulțumesc” adresat vieții chiar și atunci când n-a fost dreaptă.

Jeff Buckley – Hallelujah (Original Studio Version)
Nu e fericire. E acceptare. Și asta e mult mai rar.

Miracolul pe care îl tot așteptăm

Așteptarea miracolului e un reflex învățat. Îl punem în calendar, îl ambalăm în beteală, îl chemăm ca pe un curier întârziat. An după an, cu aceeași speranță aproape infantilă că de data asta se va întâmpla ceva care să repare tot.

Și totuși, dacă suntem onești până la capăt, adevărul e incomod: miracolele de Crăciun nu mai vin. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că au venit deja.

Leonard Cohen – Hallelujah (Official Audio)

Miracolele sunt deja scrise

Nu mai sunt evenimente. Sunt urme.
Sunt scrise în muzică.
În armonii simple.
În tăcerile dintre note.

Miracolul nu mai e explozia, ci recunoașterea.

Momentul în care auzi din nou Dust in the Wind și înțelegi, poate pentru prima dată fără revoltă, că efemerul nu e o tragedie, ci o formă de pace. Că nu tot ce dispare trebuie plâns.

Când The Friends of Mister Cairo îți amintește că visul nu trebuia neapărat împlinit ca să fie real. A fost suficient că a existat. Că ți-a ars mintea o vreme. Că ți-a dat direcție, chiar dacă nu destinație.

De ce funcționează muzica asta și azi

Miracolul e că muzica aceasta încă funcționează.
După decenii.
După eșecuri personale.
După victorii fără gust.
După iubiri care n-au supraviețuit propriei intensități.

Funcționează pentru că spune adevărul fără să țipe.

Pentru că nu promite nimic și, tocmai de aceea, oferă tot. Nu vine cu soluții, ci cu claritate. Nu te minte că va fi bine, ci te ajută să înțelegi ce a fost.

Crăciunul maturității

De Crăciun nu mai așteptăm revelații. Le avem deja puse pe vinil, pe bandă, pe fișiere vechi, recuperate din harduri aproape moarte. Le redeschidem ca pe niște scrisori trimise de noi înșine, cândva, dintr-o versiune mai fragilă, dar mai lucidă a noastră.

Poate asta e forma matură a Crăciunului:
să nu mai cerem miracole,
ci să fim capabili să le recunoaștem pe cele care ne-au fost deja date.

Iar asta, uneori, e suficient.

Și Moșul?

Poate că Moșul nu vine cu daruri.
Poate că vine sub forma unei seri liniștite, a unei piese care te prinde nepregătit, a unei amintiri care (aproape că) nu mai doare.

Disturbed – The Sound Of Silence (Official Music Video) [4K UPGRADE]

Aceasta e Cutiuța muzicală de Crăciun pentru cei care au trecut prin viață suficient cât să știe că:
magia adevărată nu e spectaculoasă. E ceva tâmpițel, dar cu suflet. Hai să alegem: naivitate sau cruzime? Mai putem?

Are exprimări fabuloase.
Și rămâne.