Cutiuța muzicală: frecvența interzisă pe care am învățat să respirăm – muzica de la Europa Liberă

Au existat, în România comunistă, două universuri sonore complet diferite. Unul oficial, tern, rigid, filtrat prin aprobări ideologice, în care muzica era acceptată doar dacă nu deranja ordinea, nu tulbura liniștea și nu sugera libertatea. Și unul clandestin, electric, viu, periculos — universul care venea, noapte de noapte, prin Europa Liberă.

Acolo am auzit prima dată adevărata lume.

Nu prin pașapoarte. Nu prin televiziune. Nu prin reviste. Ci prin sunet.

Europa Liberă nu a fost doar o instituție politică. A fost și cea mai importantă poartă muzicală prin care România, izolată și mințită, a rămas conectată la prezentul cultural al planetei.

23:00, 31.01.2026 • Cultură

Cutiuța muzicală: Buena Vista Social Club – sunetul care a salvat onoarea unei insule necăjite

23:00, 02.12.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Artan, vocea care a sfâșiat întunericul

Iar în centrul acestei revoluții sonore s-a aflat un nume care merită rostit cu respect deplin: Cornel Chiriac.

Cornel Chiriac — omul care ne-a deschis cerul

Cornel Chiriac nu a fost doar un realizator radio. A fost un inițiator. Un conspirator al libertății sonore. Un om care a înțeles că muzica nu este divertisment, ci revelație.

Vocea lui nu avea emfază. Nu avea rigiditate. Vorbea simplu, calm, prietenos. Dar ceea ce aducea în eter era exploziv.

Emisiunea lui, „Metronom”, devenise o instituție paralelă în mințile tinerilor români. Acolo au auzit pentru prima dată Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Uriah Heep, Golden Earring, Black Sabbath, The Doors, Jimi Hendrix, Santana, Genesis, Yes și zeci de alte nume care nu existau oficial în România.

Cornel Chiriac nu prezenta muzică. O introducea. Elegant.

Explica contextul. Povestea despre artiști. Vorbea despre albume. Vorbea despre lume.

Într-o țară în care realitatea fusese amputată, el reconstruia normalitatea, piesă cu piesă.

Plătise deja prețul libertății. Fugise din România în 1969, după ce regimul interzisese difuzarea unor artiști considerați „decadenți”. Ajuns la Europa Liberă, la München, și-a continuat misiunea.

În 1975, Cornel Chiriac a fost înjunghiat mortal într-o parcare. Oficial, o crimă banală. Neoficial, încă una dintre acele tăceri suspecte care însoțeau oamenii incomozi pentru regimurile care se tem de influență.

Dar ceea ce începuse nu mai putea fi oprit.

Stormbringer, Come Taste the Band — revelația pură

Imaginează-ți momentul: noapte. Bloc gri. Fereastră întunecată. Radioul dat încet, aproape de limita audibilului. Și apoi, printre valurile de bruiaj, apare riff-ul inconfundabil din Stormbringer.

Deep Purple nu era doar o trupă. Era o ruptură în realitate.

Stormbringer (1974) aducea un Deep Purple diferit, mai funk, mai matur, mai sofisticat. Pentru ascultătorii români, era o revelație completă. Nimic din spațiul oficial nu semăna cu această forță controlată, cu această libertate ritmică.

Apoi, Come Taste the Band (1975). Cu Tommy Bolin în locul lui Ritchie Blackmore. Alt univers. Altă textură. Altă lume.

Europa Liberă nu difuza doar hituri. Difuzau albume întregi. Piese obscure. Comori ascunse. Ascunse de noi.

Era o educație muzicală completă.

Golden Earring — radarul care ne detecta pe noi

Radar Love nu era doar o piesă. Era un mesaj codificat.

Golden Earring aducea un rock hipnotic, matur, cu un groove imposibil de ignorat. Europa Liberă transforma aceste piese în experiențe colective invizibile. Mii de ascultători, necunoscuți între ei, ascultau simultan aceleași vibrații.

Se crea o comunitate invizibilă.

Nu aveam cluburi.

Nu aveam concerte.

Nu aveam acces la albume originale.

Dar aveam Europa Liberă.

Și era suficient.

Uriah Heep — fantezia care sfida betonul

Uriah Heep venea cu alt tip de magie. Mai epică. Mai teatrală. Mai onirică.

July Morning devenise un ritual secret. Easy Livin’. Gypsy. Lady in Black.

Aceste piese nu erau doar muzică. Erau ferestre spre o lume în care griul nu era obligatoriu.

Europa Liberă ne arăta că realitatea putea avea culoare.

Bruiajul — instrumentul fricii oficiale

Statul român bruia Europa Liberă cu o obsesie aproape patologică. Turnuri speciale emiteau zgomote albe, huruituri, distorsiuni, menite să distrugă semnalul.

Bruiajul era dovada fricii.

Pentru că regimul înțelesese ceva esențial: muzica nu poate fi controlată complet. O piesă rock nu este doar o succesiune de note. Este o afirmație existențială.

Spune: există altceva.

Și asta era intolerabil pentru un regim care pretindea că el este totul.

Paradoxal, bruiajul nu a distrus experiența. A făcut-o mai intensă. Ascultarea devenise un act de voință. O cucerire.

Fiecare piesă ”prinsă” era o victorie.

Bucuria descoperirii în direct

Nimic nu se compară cu acel moment unic: când auzeai o piesă complet necunoscută și știai, instinctiv, că este importantă.

Nu existau YouTube. Nu existau Spotify. Nu existau algoritmi.

Existau doar acele momente irepetabile, în direct.

Europa Liberă nu oferea confort. Oferea revelație.

Ascultai activ. Intens. Cu atenție totală.

Fiecare piesă era un eveniment.

Muzica ca formă de rezistență

Regimul Ceaușescu putea controla televiziunea. Putea controla presa. Putea controla granițele.

Dar nu putea controla complet undele radio.

Și nu putea controla ce se întâmpla în mintea unui adolescent care tocmai descoperise Deep Purple.

Acea descoperire era ireversibilă.

Pentru că muzica bună nu doar încântă. Transformă.

Europa Liberă nu ne-a făcut rebeli în mod direct. Ne-a făcut conștienți că există alternative.

Și asta era suficient.

O generație crescută pe frecvența libertății

Există o generație întreagă în România care a fost formată nu de școală, nu de televiziune, nu de discursurile oficiale, ci de Europa Liberă.

Am învățat geografia lumii prin muzică.

Am învățat ce înseamnă autenticitatea.

Am învățat că există viață dincolo de minciună. Mai puteai tu, oare, să crezi în Societatea Socialistă Multilateral-Dezvoltată după ce ascultai asta? 

Europa Liberă nu ne-a dat doar informație. Ne-a dat standarde.

Ne-a arătat cum sună libertatea.

OFF AIR

Astăzi, mixerul este pe zero. Indicatorul arată OFF AIR.

Dar ceea ce a început atunci nu se poate opri.

Pentru că Europa Liberă nu a fost niciodată doar o frecvență.

A fost o inițiere.

Cei care au ascultat albumul Stormbringer pentru prima dată – prin bruiaj – nu au mai fost niciodată aceiași oameni.

Au înțeles ceva fundamental.

Că libertatea poate intra într-o cameră printr-un difuzor mic, într-o noapte obișnuită.

Și că, odată auzită, nu mai poate fi uitată.