Cutiuța muzicală – Ozzy Osbourne: greșeala perfectă a rock-ului mondial

Ozzy Osbourne a murit. Și pentru unii, poate că e doar un bătrân care a urlat în microfon prin anii ’70, apoi a băut, a distrus camere de hotel, a mușcat capete de lilieci și s-a transformat într-un fel de relicvă amuzantă în reality-show-ul postmodern. Dar pentru restul, moartea lui Ozzy e moartea unei epoci în care rock-ul nu era produs muzical, ci accident metafizic.

Când moare un demon cu inimă de copil

Ozzy a fost, toată viața, o greșeală: un copil din Birmingham cu tulburare de dislexie, un tată alcoolic și o mamă absentă, o educație frântă de la început și un viitor care părea predestinat pușcăriei. Și totuși, din toate aceste erori și rătăciri, s-a născut ceva ce nimeni n-a mai putut controla: vocea unui profet apocaliptic, rătăcit printre amplificatoare, droguri și versuri despre moarte.

Black Sabbath – începutul sfârșitului lumii

Când Ozzy a fondat Black Sabbath, în 1968, alături de Tony Iommi, Geezer Butler și Bill Ward, muzica rock era în extazul psihedelic. Cei patru britanici au ales, în schimb, să cânte despre frică, război, magie neagră și ruine industriale. Muzica lor suna ca o catastrofă nucleară compusă pe note de blues întunecat. Iar vocea lui Ozzy? Ca un duh invocat în miez de noapte dintr-o carte interzisă.

09:40, 20.07.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: un plonjon în dark wave – acolo unde tresare sufletul

23:09, 12.07.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Joan Armatrading – atingerea aceea care nu explică nimic, dar te lasă cu sufletul mângâiat

A fost începutul heavy metal-ului. Dar mai mult decât atât, a fost începutul unei noi teologii sonore: una în care binele și răul nu mai erau despărțite, ci coexistau în aceeași persoană, în aceeași melodie, în același concert.

„Paranoid”, „Iron Man”, „War Pigs” – nu erau doar cântece, ci manifeste ale unei generații rătăcite între Vietnam, bombe atomice și droguri tari. Ozzy devenea fără să vrea un lider spiritual al haosului.

Omul care nu trebuia să supraviețuiască

După ce a fost dat afară din Sabbath în 1979 (pentru că era prea drogat chiar și pentru standardele trupei), toți au crezut că Ozzy se va stinge rapid. Dar a urmat cea mai bizară răzbunare din istoria rock-ului: cariera solo. „Crazy Train”, „Mr. Crowley”, „Diary of a Madman” – piese care au dus absurdul la rang de operă.

Ozzy Osbourne devenea un monstru care nu murea. Se reinventa din propria disoluție, devenea erou prin autodistrugere. Parcă fiecare supradoză îi adăuga o octavă în plus. Parcă fiecare prăbușire îl făcea mai viu.

Și totuși, în spatele acestui haos – un om fragil, speriat, copilăros. Ozzy a fost genul de artist care cerea permisiunea înainte să plângă pe scenă. Un demon educat. Un haiduc cu accent de Birmingham și pantofi de piele de șarpe.

„Blizzard of Ozz” – răzbunarea unui exilat

Când Ozzy a fost dat afară din Black Sabbath în 1979, era considerat un capitol închis. Un alcoolic terminat, un tip cu voce interesantă, dar depășit de propriul exces. Lumea rock-ului mergea mai departe. Ce nu știa nimeni era că Ozzy urma să se reinventeze spectaculos – nu prin compromis, ci prin deturnarea tuturor așteptărilor. Blizzard of Ozz, lansat în 1980, nu este doar debutul său solo – este una dintre cele mai mari reveniri din istoria muzicii.

Albumul n-a fost doar o colecție de piese. A fost un strigăt de eliberare, un jet de creativitate pură, o explozie sonică venită dintr-un om pe care toți îl credeau pierdut. În loc de colaps, Ozzy a venit cu o furtună. O blizzard. Iar lumea rock-ului a înghețat în fața acestei revelații.

Randy Rhoads – îngerul cu șase corzi

Cheia acestei reînvieri se numea Randy Rhoads. Un chitarist tânăr, cu o tehnică virtuoasă și o sensibilitate clasică, dar cu spirit rebel. Întâlnirea dintre Ozzy și Randy a fost un miracol. Vocea de vampir tulburat a lui Osbourne s-a contopit perfect cu riffurile rapide, solo-urile baroce și melodiile compuse cu o frumusețe neașteptată.

Piese precum Crazy Train, Mr. Crowley, Suicide Solution, I Don’t Know sau Goodbye to Romance au reconfigurat imediat conturul metalului melodic. Era o combinație de agresivitate și lirism, de derută existențială și triumf artistic. Rhoads l-a ridicat pe Ozzy din molozul fostului său sine și l-a pus pe tronul unui nou imperiu muzical.

Un album construit din ruine

Blizzard of Ozz nu a fost doar un succes artistic, ci și un succes de piață. A fost certificat multi-platină, devenind rapid una dintre cele mai iubite apariții din epoca metalului timpuriu. Dar poate cea mai frumoasă ironie a fost alta: lumea care îl credea terminat, care îl exilase, care îl compătimea, a fost nevoită să recunoască – Ozzy era în vârful formei.

Albumul a fost produs cu un amestec rar de energie haotică și perfecționism muzical. Sharon Osbourne, care devenea încet-încet fortăreața din jurul lui Ozzy, a fost arhitectul strategic, iar echipa artistică – între care se număra și Bob Daisley – a oferit consistență și viziune unui artist ce părea, în aparență, incontrolabil.

Ecoul unei renașteri

Blizzard of Ozz nu e doar un debut solo. E începutul unei mitologii. Fiecare piesă de pe acest album vorbește despre căutare, despre dezorientare, dar și despre renaștere. „I Don’t Know” devine o confesiune aproape mistică a neînțelegerii propriei sorți. „Mr. Crowley” e o elegie pentru spirite căzute și jocuri oculte. „Goodbye to Romance” – probabil cea mai tristă baladă din cariera lui Ozzy – e o despărțire de trecut, dar și o promisiune a viitorului.

După acest album, Ozzy nu mai era „fostul solist de la Black Sabbath”. Era Ozzy Osbourne. O instituție. O anomalie care funcționa mai bine decât toate normele industriei. Iar Blizzard of Ozz rămâne, până astăzi, mărturia clară că nimeni nu e cu adevărat terminat atâta timp cât are un microfon în mână și un demon de urlat în versuri.

Ozzy și paradoxul longevității

Moartea lui Ozzy e șocantă tocmai pentru că nu mai credeam că va muri. Supraviețuise la toate: accidente, droguri, alcool, prăbușiri nervoase, Parkinson, căderi fizice și mentale. Avea, parcă, un pact cu Diavolul – doar că nu pentru suflet, ci pentru concertul de mâine seară.

Devenise un fel de relicvă vie: îl priveai și nu mai știai dacă vezi trecutul sau viitorul rock-ului. Și poate că tocmai de aceea moartea lui doare atât: Ozzy era ultima ancoră a unei epoci care refuza să moară de tot. Acum s-a rupt și ancora.

Greșeala perfectă a istoriei muzicale

Ozzy Osbourne nu a fost niciodată „bun” în sens clasic. Nu avea voce de operă. Nu știa să scrie partituri. Nu avea o viață exemplară. Dar a fost un canal prin care haosul și poezia s-au întâlnit.

A fost, poate, cea mai importantă eroare a muzicii rock. Un ratat care a inventat o religie. Un tâmpit care a ajuns rege. Un bărbat care a făcut din nebunia sa o hartă sonoră a sfârșitului.

De ce îl plângem? Pentru că fără Ozzy, muzica noastră e mai ordonată, mai civilizată… și, deci, mai moartă.

A doua venire?

Unii vor spune că Ozzy a murit de mult, că ultimele decenii au fost doar un post-scriptum. Că emisiunile cu Sharon Osbourne, aparițiile penibile, căderile de pe scenă, operațiile la gât, dialectul tot mai neînțeles, toate acestea l-au transformat într-o mască a sinelui său din anii ’70.

Poate. Dar chiar și așa, nimeni nu a reușit să-i ia aura. Ozzy Osbourne nu e doar un om. E o invocație. Un pact nespus între decadență și artă.

Epitaful: „Going off the rails on a crazy train”

Dacă ar fi să-i scriem o piatră funerară, am alege versul acela care definește tot: „I’m going off the rails on a crazy train.”

Asta a fost toată viața lui Ozzy: un tren nebun fără oprire, care trecea prin iadul personal și făcea escală în inimile celor care nu și-au găsit niciodată locul într-o lume normală.

Ozzy nu a cântat niciodată pentru elite, pentru criticii cu joben sau pentru academiile de muzică. El a cântat pentru fiii pierduți, pentru drogații care voiau să trăiască încă o zi, pentru copiii triști care s-au trezit într-o lume urâtă și au aprins o chitară ca pe un foc salvator.

Ultimul sunet

Când se va face liniște peste tot, când vor amuți chitarele și vor seca lacrimile, va rămâne doar ecoul lui Ozzy. Acel țipăt care nu era nici furie, nici durere, ci ceva mai profund: o formă de adevăr muzical imposibil de explicat în cuvinte.

Pentru cei care l-au iubit, moartea lui Ozzy nu e finalul. E doar începutul tăcerii care va reverbera, mereu, cu același tremur: „OZZY… OZZY… OZZY…”

Odihnește-te, prinț al întunericului. Ai luminat mai mult decât ți-ai dat seama.