Cutiuța muzicală: scoțienii fabuloși – povestea trupei Simple Minds

De la Glasgow ”de cârciumă” la stadioane pline, de la post-punk la imnurile celților. O incursiune prin visul lucid numit Simple Minds. Ne întoarcem la anii new wave și, aveți încredere, nu o facem degeaba.

Ce nume îți dai când ești o trupă scoțiană de la sfârșitul anilor ’70, ești obsedat de David Bowie, Kraftwerk și Neu!, dar ai crescut cu vântul din Glasgow în oase și cu gust de cărbune în suflet? Îți spui Simple Minds – ironic, provocator, un nume furat dintr-un vers de Bowie (“The Jean Genie”), dar care va ajunge să definească exact contrariul: o formație de o complexitate neînțeleasă de critici, dar iubită profund de public.

”Mințile simple” și chemarea începutului

Jim Kerr și Charlie Burchill sunt nucleul. Porecle de cartier, cămăși ude de efort, și o idee: muzica trebuie să zguduie nu doar boxele, ci și inima. De la începuturi modeste în barurile din Glasgow, Simple Minds au trecut prin toate alunecările posibile – de la synth-pop futurist, la stadion rock, de la filosofia politică a albumelor obscure, până la hiturile radio care au marcat o generație întreagă.

22:03, 29.06.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Joan Baez – cântecele pe care le știa inima înaintea urechii

14:57, 15.06.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Evanescence și Amy Lee – un suflet răscolit și niște chitări supărate

Anii ‘80: decada viselor explodate

A fost ceva în aer în anii ’80. Și Simple Minds au prins valul perfect. În 1982, cu New Gold Dream (81–82–83–84), au născut o bijuterie care sună ca o utopie. Un disc în care sintetizatoarele plâng culori, bateriile defilează solemn, iar vocea lui Jim Kerr pare că dictează Evanghelia unei lumi posibile. E visul new wave în forma lui pură.

Dar gloria vine cu explozia de neuitat: “Don’t You (Forget About Me)”. O piesă refuzată inițial de mai mulți artiști (printre care Bryan Ferry și Billy Idol!), dar pe care Simple Minds o înregistrează cu jumătate de inimă – ironic, pentru că a devenit piesa care i-a definit în cultura pop. E acolo, în „The Breakfast Club”, în generația MTV, în fiecare inimă care a simțit că viața e mai captivantă decât o zi de liceu.

Și după acel boom, au venit albumele de aur: Sparkle in the Rain – cu aerul lui de rock gotic pe stadion, și Once Upon a Time, unde Simple Minds s-au urcat definitiv în cerul formațiilor de legendă. Cu piese precum Alive and Kicking, Sanctify Yourself sau Ghost Dancing, au făcut din fiecare concert un soi de liturghie seculară pentru milioane de oameni.

Simple Minds: mai mult decât un sunet – o idee

Ce a avut întotdeauna formația asta a fost un idealism care nu s-a rușinat niciodată de sine. Jim Kerr a fost un frontman mistic, cuprins de extaze la fiecare final de vers, un soi de predicator new wave care voia să unească lumea, fie și pentru trei minute și 45 de secunde.

Simple Minds nu au cântat doar despre dragoste, ci despre libertate, spiritualitate, politică și speranță. Au avut o latură socială permanentă – fie că vorbeau despre Mandela (cu “Mandela Day”), despre Europa care se prăbușea (în “Belfast Child”) sau despre renaștere personală (în “Let There Be Love”).

La o primă vedere, muzica lor poate părea bombastică. Prea multe reverburi, prea mult patos. Dar adevărul e că Simple Minds nu au făcut niciodată economie de emoție. Au fost sinceri până la riscul de a părea grandilocvenți. Iar în lumea rock-ului, sinceritatea radicală e cel mai rar lux.

Un sunet de catedrală și o voce ca un munte

Ascultă Someone Somewhere (In Summertime) și ai impresia că toată muzica e făcută pentru a umple bolta unei catedrale imaginare. Simple Minds nu au scris hituri – au compus stări, universuri acustice în care te puteai pierde complet.

Vocea lui Jim Kerr e un capitol în sine. Adâncă, gravă, aproape profetică. Nu se joacă – nu glumește – nu seduce. Ea proclamă. E vocea unui lider de cult care nu te vrea supus, ci trezit. Iar Charlie Burchill, cu chitara sa tratată cu efecte celeste, e arhitectul perfect al acestei lumi – un Brian May al reveriilor scoțiene.

Anii ’90 și după: tăcerea, căutarea, revenirea

După apogeul din anii ’80, trupa intră într-un con de umbră. Timpul devine mai grăbit, grunge-ul ia scena cu asalt, iar Simple Minds se trezesc marginalizați de un public care vrea acum mai multă suferință decât idealism. Dar nu renunță. Lansările continuă, chiar dacă cu ecou redus.

Dar din 2010 încoace, trupa cunoaște un al doilea suflu spectaculos. Albumele Big Music (2014), Walk Between Worlds (2018) și mai recent Direction of the Heart (2022) sunt dovada că Simple Minds nu doar că mai respiră, dar ard cu o flacără lucidă, matură, sinceră. Cu mai puțin glam, dar cu aceeași dorință de a spune ceva important.

De ce merită ascultați azi?

Fiindcă Simple Minds nu au fost o modă, ci o căutare. Muzica lor e făcută pentru cei care au simțit vreodată că lumea poate fi mai bună, că muzica poate fi un spațiu sacru, că, uneori, dansul e formă de rugăciune.

Sunt antidotul perfect pentru ironia cinică a epocii moderne. Când totul pare o glumă sau o reclamă, Simple Minds apar ca o coloană de lumină pe scena unei lumi obosite. Nu sunt neapărat cool, dar sunt neapărat necesari.

Un final pe stadionul din inimă

Într-o seară caldă de vară, cu boxele întoarse spre cer, ascultă Alive and Kicking. Sau New Gold Dream. Sau Glittering Prize. Sau… orice. Lasă-te dus. Simple Minds au fost făcuți pentru asta – pentru momentele în care vrei să crezi din nou, măcar un pic, că omenirea are un sens și o melodie de fundal.

Sunt mai mult decât o formație. Sunt un miraj sonor al idealismului nostru pierdut.
Și, Doamne, ce bine e să-i (re)descoperi.

Bingo Lămureanu, ascultând “Book of Brilliant Things”, zice așa:
„Băi, dacă Simple Minds ar fi fost o băutură, ar fi fost un vin de altar. Nu te face praf, dar îți dă revelații. Și poate chiar un pic de curaj.”

Privim mai aproape?

Hai să ne uităm direct în ochii lui Jim Kerr. Pentru că Simple Minds nu pot fi înțeleși fără această privire fixă, obosită și iluminată în același timp. A fost mereu ceva în vocea lui care nu venea doar din gât, ci dintr-un strat adânc al omului, de unde nu poți minți. Vocea lui nu e frumoasă în sensul clasic – e frisonantă, rugoasă, cu un timbru care seamănă mai mult cu o profeție rostită în ploaie decât cu un cântec pop.

Kerr nu interpretează – Kerr inițiază. Pe scenă sau în studio, el nu doar cântă versuri: le locuiește, le respiră, le dă carne și oase. A fost, mereu, un fel de predicator pierdut între cluburi new wave și ruinele spirituale ale Europei postbelice.

“Belfast Child” e exemplul suprem. Cum iei o melodie tradițională irlandeză (She Moved Through the Fair) și o transformi într-un bocet epic despre orașe frânte, mame care își plâng fiii și o țară care sângerează continuu? Nimeni altcineva n-a avut curajul s-o facă fără să pară ipocrit. Kerr a avut. Și a ieșit un monument. O piesă care nu se încheie, ci rămâne suspendată în aer, ca un gând nerostit. Când începe să cânte „Some day soon…”, simți că toată Irlanda – și toată omenirea – își ține respirația.

Dar de unde vine această forță?

Răspunsul nu e romantic. Simple Minds s-au născut în cartiere grele din Glasgow, în vremuri dure. Muncitori, criză, alcool, disperare. Nu e glam. Nu e nostalgie. E realitate. Kerr și Burchill au fost copii ai unei epoci deziluzionate, dar nu s-au resemnat. Dimpotrivă. Și-au transformat fiecare rană într-o întindere sonoră. Nu au fost niciodată cool ca The Smiths sau răzvrătiți ca The Clash. Au fost… vizionari muncitori. Poate că tocmai de aceea au ajuns să scrie imnuri fără să devină pretențioși.

În plus, nu e doar vocea lui Jim. E și intenția din spatele fiecărui vers. Simple Minds nu cântă cuvinte frumoase – cântă adevăruri apăsătoare, dorințe imposibile, izbăviri tăcute. Când zic “Let there be love”, nu sună ca un clișeu. Sună ca o invocație serioasă. Ca un pact.

De ce îi iubim, azi

E ceva ce puține trupe au reușit: să combine tehnologia (sintetizatoare, delay-uri, percuții procesate) cu suferința sinceră. Să pună fier și emoție în aceeași baladă. Să sune futurist și ancestral în același timp.

Simple Minds sunt născuți din ruine și speranță. Din ruinele anilor ‘70 și speranța că muzica poate, totuși, salva ceva din noi.

Iar Kerr – cu mâinile lui care par mereu să caute un alt cer – rămâne unul dintre ultimii mari trubaduri ai unui idealism pierdut.

Asta-i cu băieții ăștia. Nu sunt simpli. Sunt adânci, tăcuți, și neînțeleși de cei care caută doar refrenul.

Dar dacă te oprești o secundă… și asculți… îți dai seama: au avut dreptate.